A 7986. Povestea unei supravieţuitoare a Holocaustului. (fragmente interviu).

M-am născut la 30 noiembrie 1926, la Sighet. Nu ştiu după cine mi-au dat numele, că altă Golda în familie n-a fost. Doar eu. Ba, cred că mai era cineva cu acest nume, o rudă din partea mamei ce locuia la Săpânţa. Că la noi, numele se dă din familie, după bunici dacă nu mai trăiesc, sau după o altă rudă decedată.

Vara, tinerii mergeam la ştrand la Iza sau la Tisa. Eu mergeam la Tisa. Pe atunci era acolo un braţ, un canal. Acuma nu mai există. E o bătrână care mă mai vizitează, şi care, îmi spune mereu: „Galdika, aşa cu drag ne uitam la tine… erai foarte frumoasă când mergeai la Tisa în costumul tău de baie”. Era un costum din America, de un albastru închis cu flori albe. Aveam mare grijă să nu mă ard ci doar să mă bronzez. „Ochii tăi albaştri – îmi spunea bătrâna – sclipeau şi mai tare când erai bronzată. Ne uitam cu soţul că tare frumoasă fetiţă erai”. „Vai, Irénke, a fost aşa demult… poate nici n-a fost”.

Ne duceam şi la baia comunală, iar după ce m-am căsătorit, era chiar obligatoriu odată pe lună. Era o baie mare. Erau camere cu o vană dar şi cu două. Era şi un mikveh, un bazin în care coboram pe trepte, dar numai după ce făceam baie în vană. Era o femeie acolo, că baia nu însemna doar că te speli. Coborai în bazin pe trei trepte, după care te scufundai complet de trei ori, până la creştetul capului, apoi femeia spunea o rugăciune pe care trebuia să o spui cu ea dacă n-o ştiai. Nu-mi plăcea să mă duc – asta după ce m-am căsătorit – că-mi strica coafura.

Tatăl meu se numea Málek Izidor – Ezra, pe evreieşte – iar mama Málek Berta. Nu ştiu când s-a născut tata, dar era cu trei sau patru ani mai în vârstă decât mama. Asta înseamnă că s-a născut prin 1880. Era din Ieud. Tata, şi fratele lui, Avrum, fuseseră elevi ai yeshivei din Bratislava, aşa că erau foarte religioşi. Amândoi purtau bărbi şi aveau perciuni. Părinţii mei erau veri primari. Asta e permis din punct de vedere religios. Cu mătuşă n-ai voie să te căsătoreşti, dar cu verişoară se poate. Şi au avut copii frumoşi şi sănătoşi. Mama era Walter Berta – Baile pe evreieşte – dar toată lumea îi spunea Berta. Ea s-a născut la Sighet în 1880. După nuntă a fost tunsă scurt de tot, doar în faţă i-au lăsat ceva păr să se vadă de sub batic. Avea şi perucă, dar acasă n-o purta. Doar la sinagogă, dar atunci îşi punea o pălărioară sau un turban. Mama a avut şapte copii. A născut mai mulţi, dar au murit. 

Acasă vorbeam idiş şi limba maghiară. Bunica după mama nu ştia ungureşte, ea vorbea doar idiş. Dar noi vorbeam ungureşte că părinţii au umblat la şcoală încă pe vremea Monarhiei. Limba română n-au învăţat-o bine niciodată. Toate cărţile şi ziarele pe care le aveam prin casă erau ungureşte. Erau mai multe tipografii la Sighet şi tipăreau ziare în limba română şi maghiară, chiar şi pe evreieşte. Pe atunci nu era înterzis. Şi toţi eram abonaţi la ziare, că voiam să ştim ce se întâmplă în lume. Pe atunci, doar foarte puţini aveau aparate de radio. Dar la Sighet, mai toţi vorbeau ungureşte. Nemţeşte doar foarte puţini. Nemţeşte se vorbea mai mult în Vişeu de Sus. La Sighet, doar aceia ştiau nemţeşte care au crescut cu guvernantă.

Părinţii au fost deportaţi odată cu toţi evreii din Sighet, în 1944. Au fost duşi la Birkenau, apoi la Auschwitz.

Umblam în sinagoga sefardă, aia care a rămas întreagă. Înainte de război, de sărbători, aduceau câte un cantor din Bucureşti, de la Oradea sau Cluj. Erau cântăreţi de operă. Era foarte frumos. Toţi evreii ne aduman să-i ascultăm. Pe atunci erau foarte mulţi evrei în oraş. În sinagogă, locurile erau numerotate şi fiecare putea să-şi cumpere un loc, sus, la balcon femeile, iar jos, bărbaţii. Hasidicii mergeau în Sinagoga Mare Ortodoxă. Uneori angajau şi ei cantor, dar de obicei cânta unul dintre ei, care avea voce. Dar nu ca un cântăreţ de operă. Sărbătorile erau foarte frumoase. Aveam şi eu loc în sinagogă, în rândul doi. După ce, în 1947, m-am măritat, n-am ami mers: n-am mai avut rabin. Apoi au plecat şi evreii.

În Sighet erau mai multe hedere unde copii învăţau Talmud-ul. Era obligatoriu ca de la patru ani băieţii să umble la heder: învăţau să scrie, aritmetică… Atunci când copii de evrei merg în clasa întâi, ştiu deja să scrie şi să citească, să socotească şi, de aceea, învaţă mai bine decât ceilalţi. Fetele trebuiau să ştie doar să scrie şi să citească. Şi asta, doar de la vârsta de doisprezece ani. Rabinul îi învăţa doar pe băieţi, nu şi pe fete. Noi am avut un profesor tânăr, fost elev de yeshiva, care ne învăţa pe noi, fetele, scrierea ebraică. Venea la noi acasă sau la mătuşa. Aveam două verişoare, noi eram două, şi alte trei fete în vecini. Bunica după mama îmi spunea mereu: „Învaţă să te rogi! Să ştii să citeşti în sinagogă că dacă nu ştii, doar numeri ferestrele şi uşile, şi nu te rogi.” Cei ce locuiau în sate, erau foarte religioşi. Şi ea, care a crescut la Săpânţa, a învăţat ca şi băieţii. Eu n-am ajuns să ştiu foarte bine ebraica: o ştiu, dar nu bine.

În clasa-ntâi, am rămas repetentă că nu ştiam româneşte, numai ungureşte. Mama m-a dus vara la o fetiţă româncă, colegă cu mine, să mă joc cu ea şi să învăţ să vorbesc. Aşa se face că, atunci când am fost reînscrisă în clasa-ntâi, ştiam deja româneşte. Şase clase le-am făcut pe româneşte, iar a şaptea – în 1940 – pe ungureşte. Dar pe atunci, după ocupaţia ungurească, n-am mai umblat la şcoală că nu ne acceptau. Ne erau interzise multe. Trebuia să purtăm steaua galbenă şi nu aveam voie să umblăm seara pe străzi. Dar n-a ţinut mult pentru că, în 1944, au închis câteva străzi şi au făcut un ghetou unde ne-au dus imediat după Pessah. Au adus şi evreii de pe sate. Au venit cu căruţele. Apoi, după câteva săptămâni ne-au înghesuit în vagoane şi ne-au dus în lagăr.

Din Sighet, am fost dusă la Birkenau. Am lucrat vre-o cinci-şase zile, apoi am fost dusă la Auschwitz. Acolo am fost tatuată. A 7986. Acolo mi-am pierdut numele. Am fost doar A 7986. „Neunundsiebzigsechsundachtzig”. Aşa mă chemau. În fiecare dimineaţă, la trei, trei şi jumătate, „zahlappel”, adică ne numărau. Ne trezeau şi ne scoteau afară unde ne aliniam ca soldaţii, în rânduri de câte cinci, şi ne numărau. Apoi primeam un ceai amar şi ceva pâine. Pentru întreaga zi. O pâine neagră, tăiată în patru: asta a fost mâncarea pentru o zi la patru persoane. Apoi ne întrebau cine vrea să lucreze. Eram prima care mă anunţam. Orice, numai să ies din lagăr. Afară, afară. Orice, numai înăuntru, nu. La muncă primeam şi de mâncare. Iară ne aşezam în rânduri de câte cinci, eu în faţă, că nu eram aşa înaltă ca celelalte. Într-o farfurie adâncă ne puneau ceva lături din care sorbeam de vre-o două ori şi o dădeam mai departe, la celelalte. Seara, un ceai amar şi ce ţi-a mai rămas din pâine. Dacă-ţi rămânea. Era sărbătoare când fierbeau cartofi în coajă şi primeam vre-o două-trei. Aşa am trăit acolo.

Din Auschwitz am fost dusă la Bergen-Belsen, apoi în alt lagăr, şi în altul, până am ajuns la Mauthausen. Călătoream în vagoane de vite. Erau pline de zăpadă. Ne îngheţau pantofii pe picioare, dar am rezistat. Care am rezistat. Nu toate. Acolo, la Mauthausen, au adunat toate „heftlingen” (prizonieri), apoi au minat lagărul. Voiau să-l arunce în aer în 7 mai 1945. Cu noi cu tot. Au văzut că pierd războiul şi nu voiau să se afle ce au făcut cu noi, cum ne-au schingiuit. Am avut mare noroc că, la 5 mai, au sosit americanii şi au dezafectat minele. Am fi murit cu miile. Bărbaţi şi femei. Mă obişnuisem cu gardienii şi câinii, aşa că, după ce am fost eliberate, mă tot uitam în spate dacă nu vine vre-unul. Nu ne venea să credem că eram libere.

Imediat după ce m-am întors din lagăr, în 1946, am avut un pretendent, Ilovits Herşi (Herman). Vorbeam cu el româneşte, că nu ştia ungureşte ca noi toţi. Era de peste Tisa dar în 1940, când au intrat ungurii, s-a mutat la Sighet. Era un băiat serios, dar eu n-am vrut să mă mărit cu el că eram cam de aceeaşi vârstă şi ziceam că din dragoste nu se poate trăi. Nu ştiam cu ce se ocupa: ţinea secret pentru că se ocupa cu valuta, ori pe vremea aceea era interzis. Despre asta am aflat abia după ce m-am căsătorit. În ziua nunţii a venit la mine cu un fiaker (şaretă), că pe vremea aceea nu erau taxiuri şi a zis: „Acu, e totuna, te măriţi. Dar măcar spune-mi de ce m-ai refuzat?”. „Păi, suntem cam de aceeaşi vârstă şi nu ştiu din ce ai putea să mă întreţii”. „Apoi, la orice m-aş fi gândit numai la asta nu. Să te temi că n-am să te pot întreţine, să-ţi ofer un cămin… la asta nu!” – şi a scos un teanc mare de bani. La nuntă, n-a mai rămas. La Sighet erau tot felul de organizaţii sioniste, era Mizrachi, era Betar, şi era şi un kibuţ pentru tinerii care nu mai aveau pe nimeni şi nimic, şi care locuiau acolo. Nu prea ştiu multe despre asta, că eu n-am fost acolo. Doar din auzite. De acolo şi-a luat Herşi o fată cu care s-au căsătorit, au avut copii şi au plecat în America. Din păcate, am auzit că ea ar fi înebunit, după care el a devenit foarte religios. A murit acolo, în America.

Eu m-am măritat cu Simonovits Jenõ. Îl ştiam bine, pentru că fusese soţul verişoarei mele. Aşa a trebuit să fie, asta a rânduit soarta.

Fratele mamei se numea Walter Háim. Era pantofar. A avut patru băieţi şi o fată. Băieţii erau  Sándor – Szedl – a fost cel mai în vârstă, Nuti (Nute), Moişi şi Şruli. Fetele Málka ( Málcsi), căsătorită cu Simonovits Jenõ, viitorul meu soţ. Au trăit împreună zece ani, după care au fost deportate, şi ea şi copii, şi nu s-au mai întors. Au avut doi copii: fetiţa, Sári, era cu cinci ani mai tânără ca mine, dar era mai solidă şi mai înaltă. Băiatul, Tibi, era mai mic cu trei ani. Din familia lui Háim, s-au întors trei băieţi: Moişi, Nuti şi Şruli, care a plecat în America.  

Soţul meu, Simonovits Jenõ – Ioine, cum îi spuneau evreii – s-a născut în 1907, la Remeţi. În 1943 l-au dus la muncă forţată, undeva pe Don, pe front. Nici n-a ştiut că pe noi ne-au dus în lagăr. Pe Don au fost lupte crâncene, dar a scăpat pentru că a căzut prizonier şi, pentru că ştia bine ruseşte, a fost scos la muncă de o rusoaică. Aşa se face că a fost eliberat devreme: în martie 1945 a şi ajuns acasă. Prima lui soţie şi copii lor nu s-au mai întors din lagăr. Locuiseră pe strada noastră, chiar peste drum de noi. 

Cu primul soţ, Simonovits Jenő, n-am fost căsătoriţi civil, doar religios. El spunea că dacă ai copii, numai merită să-ţi baţi capul cu căsătoria civilă, dacă n-ai copii, atunci n-are sens. Iar noi, n-am avut copii. Nu-l învinovăţesc pentru asta, că el a avut nevastă şi copii, dar pe mine nu m-a lăsat niciodată să mă duc la medic, să văd care-i baiul… Mie una, mi-ar fi plăcut să am măcar un copil. El obişnuia să spună că dacă nu avem unul de la Dumnezeu, nu mă lasă la medic, nu mă lasă la operaţie sau la băi. De fapt nu m-a lăsat să plec nicăieri. Am trăit cu el 30 de ani. A fost un om gospodar. N-am dus lipsă de nimic. Aveam păsări în curte, vaci şi cai, şi aveam un „straf” (căruţă) cu care făceam cărăuşie. A murit în 1970, la Sighet. A fost înmormântat de un şakter, că rabin nu mai era. Am stat şivet (perioadă de doliu), dar nu pe jos, ci pe un scăunel, şi nu prea mult, că erau caii şi era şi munca.

După ce a murit, am vândut caii dar apoi, în 1972, m-am recăsătorit, iar noul meu soţ avea şi el cai. Îl chema Salamon Áron, dar lumea îi spunea Uri. S-a născut în 1908 la Sighet. Era cu un an mai tânăr ca primul meu soţ. Cu el am fost căsătorită doar civil. La noi, la evrei, când o femeie ajunge văduvă, nu e păcat să se căsătorească după patru săptămâni. Că religia noastră spune că decât să păcătuieşti, mai bine să te recăsătoreşti, să ai o familie.

Salamon Áron a mai fost căsătorit, în 1935, cu o femeie din Valea lui Mihai. Şi ea a fost deportată cu fetiţa lor. I s-a întors doar nevasta dar a murit săraca de cancer în 1954. Áron a murit în 1989, în timpul Revoluţiei.