Analizată din perspectiva unei firme, România este o societate pe acţiuni cu vre-o 19 milioane de acţionari din care, unii finanţează firma cu taxe şi impozite, iar alţii aşteaptă dividende pentru munca prestată anterior. Are peste un milion de angajaţi – bugetarii, un Consiliu de Administraţie numit de acţionari – Parlamentul, o echipă de manageri executivi – Guvernul, şi un director general – premierul, numit de reprezentanţii acţionarilor în AGA, adică de preşedinte. Sau, mai simplu SC România SA. Comparaţia se oferă de la sine.

Asta la prima vedere, că din punct de vedere strict economic, România n-ar avea cum să fie considerată o companie viabilă. Iar dacă ar fi administrată pe bune, în maniera unei societăţi comerciale, chiar şi guvernanţii ar realiza că managementul companiei este defectuos.

Să luăm de exemplu reprezentantul acţionarilor în AGA. Ia decizii de capul lui în numele tuturor acţionarilor, uitând că nu este acţionar unic! Apoi, managerii executivi care n-ascultă de majoritatea din Consiliul de Administraţie şi tratează compania ca fiind a lor şi nu au timp să observe ce anume nu funcţionează bine în ea. Sau se fac că nu observă.

Ca orice firmă cu probleme, SC România SA este căpuşată de firmele fantomă ale managerilor, rudelor acestora sau amicilor politici care o sabotează din interior.

În orice nouă echipă de conducere numită într-o companie, managerii executivi ar fi trebuit să vadă care e activul şi pasivul firmei, care e nivelul încasărilor, al datoriilor şi al producţiei. Să vadă dacă firma are probleme cu lichidităţile, ce active se pot valorifica, la care secţii se poate creşte rentabilitatea şi cum să funcţioneze mai bine controlul financiar intern.

De dragul imaginii, prind din când în când nişte paznici care trec marfa peste gard, dau afară nişte angajaţi, reduc salariile, se împrumută la bănci şi îndeamnă acţionarii să plece la firme mai bine conduse, din alte ţări europene. Dar asta nu înseamnă management eficient, dacă nu au reuşit să mărească şi producţia internă, aşa cum ar face orice amator.

În cazul unei firme private, acţionarii i-ar schimba de mult!

Mai nou, pentru acapararea tuturor posturilor, se ocupă de aprinderea spiritelor, incendiul sufocând acţionarii în fum şi în ceaţă, pentru ca să nu-şi dea seama de falimentul societăţii pe acţiuni care, în cazul în speţă s-a transformat într-un butoi de pulbere şi numai vacanţa de vară mai amână explozia!