Peste o sută de tineri sigheteni au participat activ la Revoluţia din 1848

Anul 1848 a rămas în istorie drept anul de cotitură istorică a popoarelor Europene, care prin conducătorii lor au organizat şi condus revoluţia îndreptată împotriva feudalismului şi a regimurilor absolutiste retrogradate din aproape toate ţările Europei. După Italia; Franţa, Germania şi Austria, la 15 martie 1848, revoluţia izbucneşte în Ungaria, la Pesta, unde conducătorii acesteia având o atitudine negativă faţă de revendicările românilor şi slavilor, a dus la dezbinarea forţelor şi la conflicte armate între aceştia, compromiţând succesul revoluţiei. Sighetul, parte a Imperiului Habsburgic, a luat şi el parte din revoluţia paşoptistă, monumentul dedicat eroilor Asztalos Sándor, Móricz Samu şi Leövey Klára vorbind despre acest lucru.

Speriat de amploarea revoluţiei, guvernul ungar a ordonat retragerea trupelor de husari din Galiţia,  regimentul de husari Würtenberg, împărţit în patru divizii a câte două companii fiecare, conduse de un colonel, un maior şi doi căpitani printre care şi Lenkey János ce avea să joace un rol important în istoria regimentului şi a revoluţiei paşoptiste. El a fost cel care, în fruntea celor 130 de husari, ajunge la Sighet unde este primit cu urale şi flori de populaţie, peste o sută de tineri urmându-l în luptele ulterioare. Printre aceştia s-au numărat: Leövey Klára – fondatoarea şcolii de fete, pictorul ofiţer Asztalos István, scriitorul şi politicanul Várady Borbely Gábor, graficianul Országh Antal – inventatorul fotografiei lucioase, profesorul Hanák János, medicul Pete Zsigmond, Móricz Samuel, actorul Balogh Károly, scriitorul şi publicistul Grosschmid Gabor, scriitorul Lonkay Antal, preotul romano-catolic Palotay László şi pictorul Zahorai János – a cărui lucrare este expusă la Casa „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”.

Prezentăm în continuare biografiile unora dintre sighetenii participanţi la Revoluţia din 1848

Asztalos Sándor (Sighet, 5 mai 1823 – Geneva, 17 februarie 1857). Nu ştim prea multe despre tinereţea lui doar că şi-a dorit o carieră de pictor dar evenimentele premergătoare Revoluţiei îl găsesc soldat în garda maghiară din Viena pe care o lasă în 1847 pentru a se alătura mişcării revoluţionare, participând la elibearea din puşcăria din Budapesta a lui Táncsics Mihály, comandatul diviziei 29 în care erau şi soldaţi români. Ajuns ofiţer, se remarcă la luptele asupra Aradului de la 6 februarie 1849 când, contrar ordinelor de retragere ale colonelului Gál, Astalos Sándor observă punctele slabe ale inamicilor, atacă şi sparge liniile armatelor imperiale obligându-le la retragere. Dovedindu-şi capacităţile de strateg, participă la reocuparea Timişoarei. După depunerea armelor se întoarce la Sighet dar, fiind ameninţat cu închisoarea, se refugiază iniţial în judeţul Szabolcs din Ungaria ca apoi să plece la Geneva în Elveţia unde va relua pictura, ajungând o celebritate locală. Cu ocazia unui duel, este ucis la 17 februarie 1857 de către un alt ofiţerul refugiat, polonezul Strzelecki. Om de cultură, natură romantică, pe lângă aura de erou paşoptist, a lăsat în urma sa lucrări de pictură remarcabile printre care şi un celebru autoportret donat ulterior de către soţie Primariei Sighet dar care, din păcate a dispărut.

Leövey Klára (Sighet, 25 martie 1821 – Budapesta, 8 aprilie 1897). Din anul 1836 activează în cadrul  trupei de teatru din Sighet. Între 1846-1949 este profesoară la Pesta la şcoala de fete condusă de Teleki Blanka cu care, la începutul anului 1849, îngrijeşte răniţii revoluţiei paşoptiste la spitalul de campanie din Debrecen. Pentru participarea la revoluţia din 1848 este arestată şi condamnată la 5 ani închisoare. Eliberată în 1856, înfiinţează şcoala de fete din Sighet. După închiderea acesteia în 1862, după o scurtă perioadă petrecută în Paris, se mută la familia Teleki unde va locui până la moarte. Pe lângă activităţile pedagogice, chiar de la lansarea din 1856 a revistei “Máramaros” colaborează cu aceasta: scrie articole politice, economice, de literatură şi, mai ales, recenzii teatrale. Editorialele privind revoluţia din 1848, precum şi versurile sale au fost publicate şi la Budapesta.

Várady Borbély Gábor (Sighet, 11 noiembrie 1820 – 12 noiembrie 1906), provine dintr-o familie de nobili. După terminarea liceului în oraşul natal, tânărul Gábor pleacă la Eperjes unde îşi completează studiile de filozofie şi filologie. La îndemnul părinţilor, celor amintite adaugă şi studiile la facultatea de drept unde va cunoaşte şi lega o trainică prietenie cu Leövey Klára şi, mai ales cu Mihályi Gábor (de Apşa) care îi va fi aproape în toate momentele cruciale ale vieţii. După terminarea studiilor, este înrolat în Garda Imperială de la Viena unde îl cunoaşte pe Asztalos Sándor cu care, alături de mai mulţi tineri reformişti, fondează ziarul „Speranţa”. În anul 1840, pleacă la Bratislava, devenit centrul mişcării reformiste, unde va participa activ la dezbaterile parlamentare. Revenit la Sighet, după zbucnirea Revoluţiei din 1848, Várady Gábor preia conducerea unităţii militare 105, sub comanda generalului Bem. După eşecul de pe valea Someşului, reuşeşte cu mare greutate să aducă unitatea militară înapoi în Maramureş ca apoi, fiind condamnat la moarte de Tribunalul Militar de la Arad, se refugiază în Bavaria, unde-şi ia pseudonimul de Borbély pe care-l va păstra de-a lungul întregii vieţi. În urma amnistiei generale, în primăvara anului 1860, Várady Gábor revine în Maramureş unde este ales în diverse funcţii de răspundere ale comitatului, printre care şi cea de deputat în Parlamentul de la Budapesta unde desfăşoară o bogată şi importantă activitate în cadrul grupului democratic. În această perioadă scrie scrisori academicianului Szilágyi István, directorul de atunci al Liceului Reformat din Sighet, scrisori care la 23 octombrie 1871 sunt publicate într-un volum. Pe lângă cel epistolar, o altă operă remarcabilă scrisă de Várady Borbély Gábor este volumul „Hulló Levelek” – „Frunze căzătoare” sau „Frunze ce cad” (1892), volum care în cele peste 300 de pagini conţine o cronică amară a evenimentelor trăite de autor. Cartea mai conţine poezii de satiră politică vizând birocraţia funcţionarilor din Comitatul Maramureş, dar şi poezii lirice care descriu frumuseţile plaiurilor maramureşene. După o activitate neobosită dusă în scopul reformării sistemului politic şi a dezvoltării economice, sociale şi culturale ale Maramureşului natal, Várady Gábor a murit la 12 noiembrie 1906, fiind înmormântat cu toate onorurile la cimitrul reformat din Sighetu Marmaţiei.

Zahorai János (Sighet, 17 iunie 1835 – Beregovo 1909). După clasele elementare în oraşul natal, studiile gimnaziale le continuă la Budapesta cu o întrerupere de trei luni, perioadă în care a participat la Revoluţie ca artilerist. În paralele ia lecţii de desen la o şoală particulară din capitala Ungariei. Din cauza situaţiei precare a familiei, n-a putut continua studiile la Academia de Arte Plastice aşa că după terminarea gimnaziului şi până în anul 1863 va lucra contabil la Arad. Dovedindu-se un talent deosebit dublat de o putere de muncă ieşită din comun, reuşeşte să-şi însuşească cunoştinţele şi chiar să-i întreacă pe cei doi plasticieni, aşa încât se poate lansa în cariera de grafician ilustrator. Se mută în Budapesta unde în scurt timp ajunge un nume cunoscut şi respectat printre plasticienii din oraş şi Viena. Este angajat ca profesor suplinitor la catedra de desen al unei şcoli iar ulterior, după ce-şi ia examenele aferente, este numit profesor de desen la gimnaziul de stat din Munkacevo unde va lucra până în anul 1892 când iese definitiv la pensie. Pe lângă cariera de grafician ilustrator, Zahorai János s-a remarcat ca portretist: printre cele mai cunoscute lucrări sunt cele ale prefecţilor şi guvernatorilor din clădirea primăriei din Beregovo, portretele regelui şi familiei acestuia, ale lui Deák Ferenc, Széchenyi, II. Rákóczi Ferenc, Kossuth Lajos precum şi cele ale episcopilor de Satu Mare şi Ungvar.

Országh Antal (Sighet, 1818 – Budapesta, 6 aprilie 1878), grafician, pictor, traducător, scriitor, fotograf, inventatorul fotografiei lucioase, aşa numite „de porţelan”. Participant al Revoluţiei din 1848, fuge în Italia unde devine ofiţer al legiunii din Veneţia: pleacă şi de aici la Constantinopol unde se ocupă cu fotografia şi lucrează ca interpret. În anul 1853 se mută la Paris unde devine cunoscut ca grafician şi pictor dar mai ales fotograf. După inventarea fotografiei „de porţelan” pe care o brevetează în 1856, deschide un atelier în apropierea teatrului Odeon. Succesul fotografiilor „de porţelan” a fost de scurtă durată din cauză că ele nu erau rezistente în timp. În anul 1862 este amenestiat şi se întoarce la Pesta unde deschide un atelier foto pe strada Kerepesi dar nu are succesul scontat: firma dă faliment şi este nevoit să lucreze ca mic funcţionar la Ministerul Comerţului. S-a sinucis trăgându-şi un glonţ în cap. În urma lui au rămas o serie de articole şi traduceri, precum şi o monografie a Maramureşului.

Lonkai Antal (Bocicoi, 12 septembrie 1827 – Balatonfüred, 29 august 1888). După terminarea studiilor gimnaziale la Sighet, Satu Mare şi Budapesta, se angajează ca profesor-preot novice la Nagybecskerek, Ungaria. În timpul Revoluţiei se înrolează în regimentul condus de Perczel Mór. După 1849 este  urmărit de armata imperială aşa că se retrage din viaţa publică şi se dedică studiului istoriei, literaturii şi pedagogiei, perioadă în care devine cunoscut ca jurnalist: scrie la ziarele “Pesti Napló” şi “Új Magyar Múzeum”. Traduce zece volume din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr şi o mare parte din opera lui Demostene. La 1 mai 1856 fondează revista "Pagini didactice" (Tanodai Lapok) care va apărea pînă la 30 iunie 1871. În paralel, publică cotidianul politic catolic "Martorul vremurilor" („Idők Tanuja”). Opera lui cuprinde o serie de lucrări de valoare din domeniul istoriei, literaturii şi pedagogiei. Papa de la Roma l-a ridicat la rangul de Cavaler al ordinului Sf. Grigore şi comendator al Ordinului Sf Silvestru, precum şi diploma de cavler al pintenului de aur.