În 1919, în această zi la Sighet, soldaţii Regimentului 88 Infanterie se revoltă; sunt respinşi de batalionul Cloşca, de poliţie şi jandarmerie.

Iată cum descrie evenimentul Körtvélyessy Antal (Lunca Largă [Şiroki Luh, Ucraina], 1902- Budapesta, 1994), pe atunci elev al gimnaziului piarist din Sighet.

„(…) Într-o dimineaţă, am fost treziţi de rafalele ce se auzeau din centru. Aşa au ţinut-o toată ziua. Nici unul dintre noi nu cunoştea motivul. Ne-am închis în casă şi aşteptam tremurând urmarea. Seara, am fost speriat de bătăile în uşă. Fără să aştepte răspuns, în cameră au intrat soldaţi cu baioneta şi au întrebat de mine. La vremea aceea eram preşedintele organizaţiei de tineret. Nu am apucat să răspund: înghiontindu-mă cu patul puştilori, mi-au dat de ştiinţă că trebuie să merg cu ei. Am fost escortat în curtea întunecată a Prefecturii care era deja plină de sigheteni. N-am avut unde ne aşeza, aşa că ne-am plimbat toată noaptea, îngânduraţi şi tăcuţi. La miezul nopţii, a intrat un fel de ofiţer şi, proferând înjurături în româneşte, a trecut cu lumina lanternei peste noi. Când a ajuns la mine, a mormăit cuvântul „bolşevic”, după care a plecat. Spre dimineaţă, rafalele au încetat. În faţa porţii Prefecturii stătea de pază un soldat. Prin geamlâc, l-am rugat să ne dea drumul, dar el ne răspundea invariabil „poruncă, poruncă”. N-am să-l uit niciodată. În viaţa mea nu văzusem ochi atât de negri, dar nici atât de goi. Dimineaţa, am avut parte de o imagine sinistră: privind cu rândul prin geamlâcul porţii, am văzut soldaţi români îngenunchiaţi de-o parte şi de alta a străzii, cu mâinile legate la spate. Soldaţii răgăţeni, români şi ei, treceau pe lângă cei îngenunchiaţi şi, care cum putea, îi lovea cu patul puştii, îi pălmuia ocărându-i. Dacă vre-unul cădea, era lovit cu bocancii până când nenorocitul se ridica din nou. Ţi se rupea inima. După-amiaza, porţile Prefecturii au fost descuiate şi ni s-a permis să plecăm. Pe stradă, urmele atrocităţilor au fost şterse. După câteva zile, am aflat şi cauza evenimentelor. Pe frontul italian, soldaţii români s-au predat în masă, iar italienii i-au îmbrăcat în uniformele lor şi i-au pus să lupte împotriva Puterilor Centrale. Românii nu au avut un ministru de Război trădător, aşa că întreaga armată s-a întors acasă de pe front. Aşa se face că şi la Sighet au apărut soldaţii români îmbrăcaţi în uniforme verde-oliv, purtând pe rever steaua „de Savoya”. Ei erau preferaţii regelui Ferdinand, ceea ce se vedea şi cu ochiul liber: erau mai bine hrăniţi şi mai bine dotaţi în comparaţie cu soldaţii români din Ardeal. (…) După ocuparea Ardealului, teritoriul a fost împânzit de românii din Regat, soldaţi mai prost pregătiţi şi vădit necivilizaţi. Diferenţa dintre cele două armate a dus la revolta soldaţilor ardeleni împotriva celor din Regat, nu numai la Sighet ci şi în Tmişoara şi Cluj. Acuzată de trădare, „rebeliunea” a fost respinsă de armată, poliţie şi jandarmi. Noi am fost adunaţi şi închişi în Prefectura deoarece administraţia voia să ne scoată vinovaţi de întreaga tărăşenie dar, până la urmă, nu s-au găsit motive suficiente. Capii revoltei din Sighet au fost adunaţi într-o fabrică de bere părăsită aflată în spatele spitalului. O parte dintre ei au fost împuşcaţi, alţii au ajuns în faţa Tribunalului din Cluj. Mai multe, n-am aflat. (…)” (fragment din volumul „Rămâi Doamne cu noi, că se lasă întunericul” de Körtvélyessy Antal).