Interviu cu dr. Gyarmati György, directorul Arhivelor Istorice ale Serviciilor Secrete de la Budapesta, Ungaria (Állambiztonsági Szolgálatok Történeti Levéltára), realizat de Ioan J Popescu.

La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ungaria, ca şi România, a ajuns sub ocupaţie sovietică, o realitate ce a marcat considerabil, în următoarele decenii, evoluţia instituţională a ţării. În procesul preluării puterii de către comunişti, un rol însemnat l-a avut poliţia politică: dorinţa de a ţine sub control întreaga societate, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în sfera privată, era una dintre caracteristicile acelor vremuri. Aproape oricine putea să ajungă în sistemul concentraţionar, dacă era considerat potenţial inamic, întrucât poliţia politică putea acţiona liber, fără vre-un control sau sentinţă judecătorească.

Primul lagăr de concentrare şi internare de după război a fost Lagărul Central de Internare de la Buda-Sud, dar, cel mai mare a fost cel de muncă forţată de la Recsk. Despre acest lagăr, dar şi despre spaáiul concentraţional unguresc vorbeşte expoziţia de la Muzeul Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighetu-Marmaţiei, expoziţie organizată de Arhivele Istorice ale Securităţii Statului Maghiar, pe al cărui director, dr. Gyarmati György, l-am întrebat cum se face că această importantă expoziţie îşi începe turneul european la Sighet.

„Asemeni României, fostei Republici Democrate Germane şi Poloniei, au existat şi în Ungaria lagăre de muncă forţată. Clădirile şi arhivele unuia dintre acestea, au rămas aproape în totalitate. Din acest material am pregătit o expoziţie care să prezinte cum au suferit sub regimul comunist bunicii şi străbunicii generaţiei actuale. Venind la puşcăria din Sighet, am avut surpriza să văd că ferestrele celulelor sunt blocate şi mascate la fel ca la orice puşcărie din fostul lagăr sovietic. De ce amintesc acest lucru? Pentru că, asemeni acestui detaliu, documentele şi formularistica sunt similare cu cele din Ungaria, ceea ce  dovedeşte faptul că  tot universul concetraţional din România, Germania Democrată, Polonia şi Ungaria a fost realizat după modelul sovietic, dictat de NKVD, poliţia secretă sovietică. În acest context, expoziţia noastră nu prezintă numai o situaţie din Ungaria ci istoria suferinţelor de după cel de-Al Doilea Război Mondial din întreg lagărul sovietic, o Via Dolorosa a înaintaşilor noştri”.

În afară de faptul că au fost create după acelaşi model, respectiv cel dictat de Poliţia Politică sovietică, au existat asemănări între sistemul concetraţional românesc şi cel unguresc?

„Care e diferenţa? Noi nu avem Delta Dunării. Dar să vă dau un exemplu: Gerő Ernő, cel care a fost al doilea conducător comunist după Rákosi Mátyás, la o şedinţă a biroului politic se plângea că, în Ungaria, lupta împotriva gulagului nu va avea succesul celei din Uniunea Sovietică, pentru că Ungaria nu are Siberie! Noi n-am avut nici Siberia şi nici Delta Dunării, unde extrem de mulţi români dar şi maghiari au avut de suferit dar, cu toate astea, şi la noi s-au găsit locuri precum taberele de muncă forţată de la Hortobágy şi Recsk sau minele de piatră din Mátra unde să funcţioneze maşinăria terorii”.

După Sighetu-Marmaţiei, unde în România va mai fi prezentată această expoziţie?

„Suntem în discuţii cu CNSAS-ul cu care avem o colaborare de mai bine de zece ani şi, se pare că, în partea a doua a anului, o vom prezenta şi la Bucureşti. În acealşi timp, ne-am dori ca o expoziţie similară privind spaţiul concetraţional românesc să fie prezentată la noi, în Ungaria, ca să fie cunoscută de tinerii maghiari”.

De ce credeţi că este important să prezentăm publicului larg o perioadă atât de neagră din istoria Europei centrale?

„Slavă Domnului, generaţia tânără nu mai trebuie să treacă prin acele suferinţe prin care au trecut înaintaşii lor. Acum, în secolul XXI, avem aşa-numita „familie atomizată”, în comparaţie cu familiile tradiţionale care cuprindeau trei generaţii când, tinerii aflau istoria Revoluţiei de la 1848, istoria Primului Război Mondial şi a celui de-Al Doilea Război Mondial de la bunici şi străbunici. Azi, acest lucru este extrem de rar. În consecinţă, tânăra gereaţie trebuie să cunoască istoria recentă, istoria terorii comuniste din şcoli şi muzee. Cei care au trăit acei ani, nu prea povestesc: ei spun că de ce să rupem răni vechi, de ce să povestim despre lucruri atât de urâte. Şi-atunci, generaţiile cresc fără să ştie de unde vin. Ei bine, trebuie să afle!”

Există în Ungaria arhive încă secrete şi secretizate la care nu aţi avut acces?

„Este o întrebare interesantă, pentru că, nu-i aşa, istoria serviciilor secrete este secretă prin definiţie. Dar, pot să spun că, dacă mergem pe o axă imaginară de la Bucureşti la Berlin, marea majoritate a documentelor sunt desecretizate. În ceea ce priveşte fostele ţări comuniste, eu ştiu doar de două unde documentele sunt încă secrete. Este vorba de fosta Iugoslavie – şi folosesc acest termen pentru că arhivele Sloveniei şi Croaţiei se află la Belgrad. Avem apoi fosta Uniune Sovietică unde, chiar şi acum eşti privit cu suspiciune dacă încerci să cauţi prin arhive. În ţările Uniunii Europene, accesul la arhiva personală este un drept, o „compensaţie morală”.