Între 12 şi 15 iulie, la Muzeul Memorial a Victimelor Comunismului şi Rezistenţei s-a desfăşurat ediţia jubiliară a Şcolii de Vară, organizată de Fundaţia Academia Civică în parteneriat cu Fundaţia Konrad Adenauer cu sprijinul Reprezentanţei Comisiei Europene în România, Institutului Polonez şi Ambasada Republicii Cehe în România. Fără alt comentariu, vă prezentăm cuvântul de deschidere a Anei Blandiana, fondatoarea Memorialului şi preşedinte al Fundaţiei Academia Civică, ilustrată cu imagini de la deschidere.

Muzeul Memorial, nu atât succes, cât miracol

„Ne-am gândit mult dacă nu cumva este o lipsă de modestie în faptul că sărbătorim succesul propriilor noastre eforturi. De fapt, nu este vorba atât de un succes cât de un miracol, pentru că, în condiţiile celor 20 de ani, ar fi fost normal să nu reuşim. Nu este vorba nici măcar despre faptul că Memorialul de la Sighet este primul de acest fel din lume. Ceea ce sărbătorim, şi ceea ce am vrea să subliniem – şi să nu uităm – este mult mai profund şi nu ne priveşte numai pe noi ci întreaga lume. Este vorba despre faptul că, atunci când, în 1993, Consiliul Europei a luat sub egida sa proiectul Memorialului, el şi-a asumat punctul de vedere al victimelor comunismului. Una dintre cele mai definitorii instituţii europene accepta în acest fel punctul de vedere al victimelor comunismului ca o nouă perspectivă asupra istoriei recente. Peste câţiva ani, Memorialul de la Sighet avea să fie nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa. Iar acum doi ani, când am fost invitaţi de Parlamentul European să prezentăm o expoziţie a Memorialului la Bruxelles, preşedintele Parlamentului European de atunci, Jerzy Buzek a vorbit  într-un mod care mi mi s-a părut de-a dreptul revoluţionar. Adresându-se foştilor deţinuţi politici, spunea: „Dumneavoastră sunteţi adevăraţii eliberatori ai Europei”. Această evoluţie se datorează felului în care s-a construit, din 1993 încoace, însăşi Uniunea Europeană. Fără un preşedinte polonez provenind din „Solidarnosc”, mă îndoiesc că Memorialul de la Sighet ar fi fost sărbătorit în Parlamentul European. Este o recunoaştere a profundului adevăr că patrimoniul Europei Unite trebuie să cuprindă şi suferinţa de care estul a adus-o ca o zestre apusului.  Pentru că şi suferinţa este un patrimoniu. Europa va fi unită în măsura în care, alături de unirea economică, unirea politică şi legislativă va cuprinde şi o unire a obsesiilor noastre, care sunt diferite. Iar obsesia noastră, a celor din est este clar: a fost şi va fi comunismul. În acel moment, în 1993, când a început relalizarea Memorialului, „Cartea neagră a comunismului” nu apăruse încă, şi când ea a apărut peste câţiva ani, a declanşat un imens scandal în Franţa. Iar România nu era încă, nici măcar membră a Consiliului Europei, din cauza mineriadelor. Vă spun toate acestea pentru a înţelege cât de esenţială a fost schimbarea, cât de deosebit a fost punctul de pornire faţă de punctul în care ne aflăm astăzi. Asta se întâmpla în 1993, în timp ce la Bucureşti apărea în oficiosul guvernului cu titluri enorme, „sacrilegiul de la Sighet”. Sacrilegiu era faptul că am vinde Europei suferinţa românească. Este exact ceea ce am făcut. Doar că, n-am vândut-o pe bani, am vândut-o ca o dragoste contra dragoste, ca o prietenie contra prietenie. Faptul că în cei 20 de ani s-au întâlnit aici istorici, lideri de opinie, sociologi din toate ţările Europei, a făcut să se realizeze în planul intelectual – cel puţin – o uniune reală între est şi vest. Sper că în această lume obosită de consum şi de criză, şi degradată de indiferenţă, întâlnirea noastră de azi să funcţioneze ca o unire a memoriei cu binele şi cu frumuseţea, ca un argument al faptului că istoria merge înainte şi nu face niciodată marşarier”.