Prezidenţiale peste un an

În politichie, o anume predictibilitate e întotdeauna semn de sănătate, în vreme ce prea desele întâlniri cu neprevăzutul îndeamnă la îngrijorare.

Anul viitor, cam pe vremea asta, vom avea alegeri prezidenţiale, dar orice prognoză e imposibilă, pentru că nu avem nici cea mai vagă idee, cu o excepţie, despre cine vor fi candidaţii ceea ce, nu este o situaţie tocmai fericită, nici semn de mare sănătate. Candidaţii scoşi din pălărie, în grabă, fără necesarul răgaz al atentei scrutări publice, nu sunt tocmai leacul de care România ar avea nevoie. Singurul candidat pe care îl cunoaştem e Crin Antonescu, cel care, de mulţi ani a încetat să mai fie altceva decât un candidat aşteptând ocazia de a şi candida. Deciziile pe care le ia, tot ce face şi cuvântează e subordonat marelui său ţel de a deveni preşedinte al României. Mă tem însă că a înţepenit în postura de etern candidat la nişte alegeri care nu se întâmplă, iar atunci când acestea se vor întâmpla, va trebui să descopere că e un candidat talentat, dar fără stofă pentru mai mult. Başca, îşi face socoteli greşite: dacă vrea să ajungă preşedinte, condiţia de bază este succesul guvernării, adică o viaţă ceva mai bună pentru toţi românii ceea ce, nu se prea arată. 

Care sunt ceilalţi candidaţi? Nu ştim, dar avem o inflaţie de ipoteze. Nu am de gând să fac un inventar al ipotezelor, pentru că ar fi o pierdere de vreme însă, mă opresc asupra actualului premier, Victor Ponta, care neagă o posibilă candidatură mult prea des şi mult prea insistent pentru a mai fi convingător. E greu de crezut că, după iminenta spargere a USL şi confruntarea la europarlamentare, PSD l-ar mai susţine pe Antonescu!

Pe scurt, situaţia e exact aşa cum am scris: mai avem un an şi cunoaştem doar un singur candidat. Iar asta nu mi se pare deloc în regulă, dacă vorbim despre un vot responsabil şi în cunoştinţă de cauză. Dacă însă discutăm despre fentarea democraţiei, atunci e bine şi aşa.