Scriind „O istorie a evreilor din Sighet” (Editura Echim, 2009, Sighet, 282 p.), Ioan J. Popescu se situa la intersecţia tensională a amintirii cu uitarea, căci aborda un subiect îndelung tabuizat. Oraş situat în Maramureşul istoric, atestat din sec. al XVI-lea, Sighetul a adăpostit o comunitate evreiască despre care primele ştiri documentare datează din epoca modernă. (Este adevărat, documentele păstrate vorbesc despre evreii maramureşeni încă din 1676 și 1690, dar primele atestări de evrei legate de Sighet sînt relevante pentru legăturile oraşului cu Polonia.) Puşi sub interdicţii, şicanaţi de autorităţi, utilizaţi, cînd contextul o cerea sau o permitea, de oficiali, evreii s-au constituit în timp într-o comunitate importantă a acestei aşezări aflate la una dintre răscrucile Europei Centrale.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, evreii sigheteni ajunseseră deja o comunitate puternică şi numeric bine reprezentată, lăsîndu-şi o amprentă puternică asupra locului şi asigurîndu-i rostul de centru prosper sub raport economic, prin strădania de a dezvolta afaceri menite să răspundă nevoilor orăşenilor maghiari şi celor ale sătenilor, români şi ucraineni, ba chiar şi zipseri din restul Maramureşului.

Trecerea Transilvaniei de Nord-Vest în componenţa Statului maghiar, după Diktatul de la Viena din vara lui 1940, a schimbat dramatic soarta comunităţii evreieşti din oraş, dar şi a oraşului, în general, a cărui compoziţie etnoconfesională de după război manifestă o ruptură drastică şi reprezintă o traumă istorică majoră. De aici înainte, duhul Auschwitzului a început să plutească peste oraş, puţinii evrei sigheteni întorşi acasă purtînd cu ei întreaga oroare a experienţei Shoah, în care majoritatea celor apropiaţi lor pieriseră.

Principala problemă pe care o pune volumul lui Iaon J. Popescu, fără a o formula ca atare, deşi rămîne una centrală pentru perimetrul problematic explorat de autor, este următoarea: cum gestionăm memoria faptelor atroce petrecute la Sighet în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial? Cum cel care a operat deportările a fost Statul maghiar, în componenţa căruia se afla, în acel moment, şi Maramureşul, ar fi foarte simplu să se spu­nă că autorităţile Ungariei au de asumat întreaga răspundere pentru situaţia teribilă creată. Istoria a înregistrat însă revenirea Ardea­lului de Nord-Vest la România după conferinţa de pace de la Paris, care a pecetluit victoria coaliţiei antifasciste şi antihitleriste şi care a trasat noile frontiere europene, inclusiv pe cele sistemice.

Ce a făcut, deci, Statul român după revenirea Sighetului la ţara noastră pentru a obloji – fie şi simbolic – rănile foştilor ei cetăţeni, reprezentaţi de mult împuţinaţii la număr supravieţuitori, şi pentru a-i face să se simtă iar acasă? Prin caracterul internaţionalist proletar al noii ordini instalate, s-ar putea spune că a creat, pentru perioada de după 30 decembrie 1947, cadre permisive liberei manifestări a elanurilor de condamnare a politicii lui Hitler și Mussolini, inclusiv a „soluţiei finale“. Pe de altă parte, însă, noul regim era tot unul de esenţță totalitară, socotind duşman pe oricine se împotrivea, fie şi tacit, viziunii sale despre lume. Dacă unii dintre evrei au făcut joncţiunea cu noua ordine, alţii – posesori de magazine, bancheri, practicanţi ai meseriilor liberale – nu s-au regăsit alături de noii dirigenţi, fiind trecuţi, automat, în rîndul prigoniţilor. Nu este astfel de mirare că, în ceea ce priveşte regimul de viaţă al minoritarilor evrei, acesta s-a îmbunătăţit numai pentru unii, pentru ceilalţi devenind greu de tolerat. Aşa se explică valul emigrărilor din anii de relativă relaxare postbelică, deceniile al şaptelea şi al optulea, care a continuat şi în post­comunism. Migrarea evreilor a fost contemporană cu cea a vorbitorilor de germană din România comunistă – saşii şi şvabii –, ope­raţiune tranzacţionată abil de autorităţile comuniste în termeni tot mai bine cunoscuţi, după cum o arată o excelentă analiză a lui Vlad Solomon din publicaţia electronică „Acum”.

Chiar dacă la capătul periplului lor evreii întîlneau libertatea, nu se poate spune, în nici un caz, că ei ar fi obţinut astfel compasiunea, înţelegerea şi solidaritatea la care aveau dreptul prin statutul lor de cetăţeni ai României. Nici astăzi încă, deşi există un raport oficial – numit, cum se ştie, după o personalitate sigheteană activă în restaurarea dreptăţii – care dă o imagine în multe pri­vinţe veridică asupra trecutului evreiesc pe teritoriul actualei Românii, şi cînd şi la noi se comemorează tristele evenimente de odinioară, cu prilejul Zilei – anuale – a Memoriei, mai sînt multe de făcut pentru ca întreaga comunitate a locuitorilor României să asume civic, în mod sincer, necesara atitudine caldă, umană, faţă de năpăstuiţii de odinioară.

De aceea, chiar dacă alcătuită dintr-un puzzle de date, nu doar o dată disparate, tentativa monografică a lui Ioan J. Popescu are meritul de a face un pas înainte pe calea respectivă. Mai cu seamă anexele vădesc o preocupare afectuoasă şi onestă de a pătrunde mai adînc în universul vieţii evreilor sigheteni de altădată, consemnînd, de pildă, lista soldaţilor evrei sigheteni din Primul Război Mondial, schiţînd dezvoltarea demografică evreiască din capitala istorică a Maramureşului (începînd cu 1740), dînd un dicţionar de termeni, alcătuind un dicţionar al personalităţilor ieşite din rîndul populaţiei evreieşti a oraşului etc.

Între tragedia evreilor din România Mare, ajunşi în Ungaria extremistă şi livraţi lagărelor, pe de o parte, şi cea a evreilor internaţi de regimul Ion Antonescu în Transnistria, căzînd, de astă dată, în responsabilitatea guvernării ultranaţionaliste, militariste şi antisemite a mareşalului, sînt legături mai solide decît s-ar părea şi ambele situaţii necesită o abordare onestă şi reparatoare în România, chiar dacă cu destule nuanţe diferite.

(Observatorul Cultural nr. 643; 28 septembrie 2012)