La 1 decembrie 2013 se împlines 100 de ani de la inaugurarea acelui edificu care, în timp, a devenit un simbol al municipiului Sighetu-Marmaţiei, Palatul Culturii. Vă prezentăm în cele ce urmează o scurtă biografie a Palatului, de la începuturi şi până azi, pentru că „mâine”, din păcate, nu mai există.

Un sanctuar al culturii 

Ideea construirii la Sighetu Marmaţiei a unui edificiu care să găzduiască o bibliotecă publică, pinacotecă, un muzeu de istorie şi etnografie locală, spaţii pentru cenacluri literare şi de spectacole, tipografie şi ateliere de artă plastică, adică ideea unui adevărat „palat al culturii” s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea, în mintea unor personalităţi de marcă ale culturii şi vieţii sociale locale, maghiari, evrei şi români, într-o perioadă de bunăstrare economică (minele de sare din regiune, prelucrarea industrială a lemnului şi comerţul cu produse animaliere asigurau un venit considerabil oraşului), de dezvoltare tehnologică (oraşul era electrificat, calea ferată îl lega de capitalele lumii), şi emancipare culturală (în oraş funcţionau gimnaziile reformat şi piarist romano-catolic, Academia de Drept, şcoli de meserii, preparandie, şcoli religoase evreieşti, teatru, mai multe tipografii, etc.). Primele rezultate concrete privind discuţiile din jurul construirii Palatului Culturii apar în anul 1907 când, comunitatea locală decide asupra amplasamentului, respectiv parcul de pe strada Lónyai, amenajat în anul 1889 în stilul grădinilor clasice franceze, pe locul fostului cimitir reformat, închis în anul 1858.

La insistenţele administraţiei locale şi, mai ales, ale comitelui suprem al Maramureşului, baronul Perényi Zsigmond, fondator şi preşedinte al organizaţiei „Máramarosi Közmüvelődési Egyesűlet” (Societatea Culturală din Maramureş) care reunea o mare parte a asociaţiilor culturale din oraş, în cursul anului 1907, Sighetul este vizitat pe rând de consilierii ministeriali dr. Fejérpataky László şi Szalay Imre, inspectori ai Inspectoratului General al Muzeelor şi Bibliotecilor, instituţie prin intermediul căreia, Ministerul Culturii şi Cultelor din Budapesta oferă 100.000 koroane pentru construcţia viitorul Palat al Culturii, în măsura în care comunitatea poate completa cu aceeaşi sumă: la o primă estimare costurile construcţiei se ridicau la 200.000 koroane. Având în vedere că la acea dată (octombrie 1907), terenul a fost estimat la 30.000 koroane iar „Máramarosi Közmüvelődési Egyesűlet” oferise 30.000 koroane, aceasta din urmă se angajează să organizeze o chetă publică pentru a aduna diferenţa de 30-40.000 koroane. Menţionăm că cele 30.000 koroane din partea organizaţiei „Máramarosi Közmüvelődési Egyesűlet”  fuseseră oferite de fapt de baronii  Perényi Zsigmond şi baronul Groedel Ármin, familia Mihalyi (de Apşa), Tomcsányi Gusztáv – directorul Direcţiei Silvice, primarul Szöllösy Antal, preşedintele tribunalului Eördögh Virgil, preoţii protopopi romano- şi greco-catolici Müller Károly, Balogh Mihály, Tit Bud şi Szikszay Zoltán, avocatul Szabó Aurél, precum şi rabinul şef al comunităţii evreieşti dr. Samuel Benjamin Bar Mordehai Danzig. Până la urmă, cheta a adunat în total 145.000 koroane, în final, costurile ridicându-se la 305.000 koroane. Acestora, ulterior li s-au adăugat costurile amenajamentelor interioare, respectiv circa 150.000 koroane.

Lucrările la construcţia Palatului Cultural au început în toamna anului 1912 pe baza proiectului arhitectului Sándy Gyula (1868-1953), lucrările fiind încredinţate societăţii „Adolf Fuchs et Co.” din Beregszász (Beregovo, Ucraina de azi), aceeaşi firmă care a construit şi impozanta clădire a gimnaziului piarist (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). Ca noutate, în structură s-a folosit fierul-beton preîntins – realizat de firma budapestană „Pittel et Braunvetter” – ceea ce face ca Palatul Culturii să fie prima clădire din Imperiul Austro-Ungar în care să fi fost folosit acest material inedit pentru acea vreme.

Clădirea a fost terminată în timp record: inaugurarea ei a avut loc la 1 decembrie 1913, panglica inaugurală fiind tăiată de noul comite suprem Vasile Negrea (profesorul Nyegre László, autorul monografiei „Máramaros vármegye”, Ed. Pesti Könyvnyomda-Részvénytársaság, Budapest,1900, şi curator al muzeului de istorie şi ştiinţe naturale înfiinţat în 1899 sub patronajul gimnaziului reformat), în prezenţa baronului Perényi Zsigmond, promovat între timp subsecretar de stat la Ministerul de Interne din Budapesta.

Clădirea, inspirată din cetăţile medievale, este construită în stil secesionist-romantic, pe trei niveluri, cu două aripi de clădire dispuse în jurul unui corp central, prevăzut cu patru turnuri şi acoperişuri conice. Ornamentica exterioară, este sobră, luminată de galbenul cărămizii aparente; faţada este definită de o copertină de sticlă susţinută de lanţuri. Corpul central este dominat de o scară somptuoasă luminată din înaltul tavanului de un candelabru somptuos distrus în 1919 de ţăranii care au prădat oraşul: pe locul rămas gol, artistul Liviu Szabó-Bordeaux (1896-1977) a pictat în 1931 alegoria “Artele”, lucrare care există şi astăzi.

Iniţial, la parterul Palatului Culturii exista un restaurant şi o cafenea-separeu la care se putea accede de la camerele de la etaj printr-o scară separată. În aripa cealaltă, funcţiona o berărie, săli de oaspeţi şi spaţii anexe. Ulterior, într-una din săli a funcţionat şi o tipografie (până în anul 1928 când a fost mutată).

La etajul I, în aripa dreaptă a fost amenajată sala festivă cu spaţiile anexe şi birouri, aripa stângă găzduind un cazinou select format din cinci încăperi şi locuinţe de serviciu, cu acces la restaurantul de la parter şi dependinţe.

La etajul II, în aripa din dreapta era sala de conferinţe, biblioteca donată de avocatul Szabó Aurél şi sala „Prielle Kornélia” (exponatele, salvate de vicisitudinile istoriei, sunt păstrate în casa parohială a bisericii reformate). În aripa din stânga, patru săli erau rezervate muzeului de etnografie şi istorie, galeriei de tablouri oferite de deputatul Urányi Imre (printre care şi celebra „Cetate a Hustului” monumentala pictură a lui Hollosy Simon aflată azi la Casa memorială „Dr. Ioan Mihaly de Apşa”), precum şi o serie de camere de serviciu.

Clădirea avea sursă de apă proprie, spălătoare, grupuri sanitare; era încălzită cu sobe de teracotă albă, adevărate bijuterii art-nuveau asemeni candelabrelor şi clanţelor; mobierul din lemn masiv a fost făcut la comandă, iar pereţii sălilor erau tapetate cu mătase. 

Pe faţada clădirii, până în anul 1920 a stat înscripţia „A magyar közművelödésnek” („Pentru cultura maghiară”) ca ulterior să fie schimbată cu „Palatul Cultural Principele Carol” (1920-1930) şi mai apoi cu „Palatul Cultural Regele Carol” (1930-1948).

Din păcate, gloria clădirii a avut o viaţă scurtă: după izbucnirea Primului Război Mondial, „Máramarosi Közmüvelődési Egyesűlet” îşi restrânge activitatea, clădirea este rechiziţionată de diferitele armate care trec prin oraş dar scapă de distrugeri: colecţiile sunt salvate de elevii gimnaziului reformat şi piarist şi ascunse de cetăţeni. Abia la 1 decembrie 1918, când aproximativ 2.000 de săteni din împrejurimi jefuiesc oraşul, mobilierul şi candelabrele sunt în mare parte distruse sau furate.

După 1918, chiar din primii ani ai administraţii româneşti, s-a pus problema proprietăţii clădirii: în primăvara anului 1919, clădirea Palatului Culturii este preluată formal şi dată în grija unui comitet administrativ format din directorii liceelor din oraş, condus de juristului dr. Vasile Chindriş. În anul 1921, ia fiinţă Societatea culturală „Harmonia” care îşi stabileşte sediul în Palatul Culturii dar, pentru dezvoltarea activităţii cere ca persoanele şi instituţiile care locuiau, respectiv îşi aveau sediul în clădire să fie evacuate. În acest sens, în numărul din noiembrie 1922, Gazeta Maramureşană publică sub semnătura dr. Alexandru Balint – vicepreşedintele societăţii „Harmonia” – un articol privind proprietatea şi chiriaşii Palatului.

(…)  Se zice că Palatul ar fi posesiunea Societăţii Culturale Maghiare [NA. în fapt Societatea Culturală Maramureşană; traducerea fiind greşită intenţionat], noi însă, suntem informaţi că toate societăţile existente în timpul preluării imperiului ar fi trebuit să înainteze statutele Ministerului pentru aprobare, în caz contrar în Statul Român vor fi considerate ca neexistente. Precum ştim, societatea aceasta nu şi-a înaintat statutele şi aşa, pe baza legilor în vigoare, nu poate fi recunoscută existenţa ei şi atunci nu-i nici o piedică, ca judeţul să preia Palatul şi să-l predea menirei şi destinaţiei originale, mai cu seamă că este zidit din banii poporului maramureşean (…)”

Cu toate insistenţele, administraţia nu a luat nici o măsură, ca dovadă că la 13 aprilie 1923, aceeaşi gazetă publica articolul intitulat „Al cui e Palatul Cultural?” semnat de dr. Titu Doroş, în care se subliniază că Palatul Cultural aparţine judeţului şi că trebuie să-şi păstreze destinaţia originală. Clarificarea statutului juridic al clădirii îi aparţine aceluiaşi Titu Doroş care, ajuns prefect al judeţului, solicită o măsură simplă şi legală: o hotărâre a Consiliului Judeţean prin care Palatul Cultural trece în proprietatea judeţului, proprietatea fiind intabulată la 13 decembrie 1927 „în baza sentinţei Tribunalului Maramureş în favoarea obştii judeţului Maramureş”.

O nouă schimbare în statutul Palatului Culturii intervine în luna mai a anului 1928 când, în urma unei licitaţii publice, clădirea este închiriată de Despărţământul Sighet al „Astrei” care a investit mult în refacerea şi întreţinerea clădirii dar, din cauza neplatei la timp a chiriei, în urma unui şir de procese pornite la 6 ianuarie 1936, Prefectura judeţului i-a reziliat contractul de închiriere.

Următorul episod în istoria Palatului Culturii o reprezintă anul 1938: nou înfiinţata Episcopie Ortodoxă a Maramureşului (Hotărârea Consiliului de Miniştrii, 23 iulie 1937), solicită statului proprietăţi în Sighetu-Marmaţiei pentru a-şi instala birourile episcopale. Drept urmare, la 4 februarie 1938, alături de hotelurile „Coroana” şi „Central”, 300 ha de pădure şi alte bunuri şi bani, Palatul Culturii este dăruit Episcopiei Maramureşului printr-un document semnat printre alţii de Octavian Goga şi Armand Călinescu. Preluarea oficială a fost făcută cu fast în zilele de 16-18 aprilie 1938, cu serbări de inaugurare şi sfinţire organizate de preotul Ioan Vasca (1892-1964) şi episcopul dr. Vasile Stan (1875-1945), arhiereu-vicar, ales prim-episcop al Episcopiei Maramureşului, cu participarea episcopului Partenie Ciopron (1896-1980; episcop al Armatei, cu gradul de general de brigadă apoi episcop al Romanului şi Huşilor). Cu această ocazie, sala mare de spectacole capătă o pictură murală realizată de Traian Bilţiu-Dăncuş (acoperită ulterior în timpul ocupaţiei germane). Astfel, după 25 de ani, Palatul Culturii îşi schimbă destinaţia pentru care fusese construită şi pentru care locuitorii oraşului, indiferent de confesiune şi etnie, donaseră din puţinul pe care-l aveau.

Cel de-Al Doilea Război Mondial aduce noi schimbări în statutul Palatului Culturii: după ocuparea Sighetului (5 septembrie 1940), la 1 aprilie 1941, clădirea este intabulată pe statul maghiar şi preluată de noua administraţie care instalează o serie de instituţii administrative, sociale şi culturale.

După război, la 31 mai 1945, dreptul de proprietate este restabilit, dar Episcopia Maramureşului nu s-a mai întors în oraş renunţând la proprietate. După desfiinţarea în 1948 a Episcopiei Maramureşului, alături de alte episcopii din ţară, de noul regim comunist instalat la putere, la 6 iulie 1949, Palatul Culturii este intabulat “în favoarea judeţului Maramureş” şi este folosit pentru o vreme ca internat şi locuiţă pentru diferiţi slujbaşi ai noii administraţii, ba chiar şi depozit al cooperativei.

Abia în primăvara anului 1952, clădirea redevine Palat al Culturii prin reînfiinţarea şcolii de muzică care ocupă întreaga clădire. În toamna anului 1954, Palatul Culturii devine sediu al Casei de Cultură şi al unor birouri ale Partidului Muncitoresc Român; la parter este instalată o tipografie şi redacţia revistei „Viaţa Liberă”. În anul 1968, după reorganizarea administrativă a oraşului – de-acum municipiu – la parter este instalată biblioteca municipală. Începând de la această dată, Palatul Culturii îşi reia funcţia pentru care a fost construită, aceea de „sanctuar al culturii” cum o numise în 1926, prof. Gheorghe Vornicu.

La 7 septembrie, exact în ziua în care cu 69 de ani în urmă se semna tratatul de cedare a Cadrilaterului către Bulgaria, la Sighetu-Marmaţie s-a semnat protocolul de predare-preluare a Palatului Culturii către Episcopia Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului.

Ziua de 7 septembrie 2009 va rămâne în istoria Sighetului o dată importantă despre care doar timpul va arăta dacă a fost bine sau, dimpotrivă, a fost un moment de rătăcire din partea administraţiei care a ales ca, din interese politice de moment, să nu atace în contencios decizia – politică şi ea – a  Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) de a retroceda Palatul Culturii Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului.

Consiliul Local a hotărât să nu răspundă dorinţei sighetenilor

Cu toate că cererea de retrocedare a fost depusă la 16 ianuarie 2006, ea ajuns la cunoştinţa publicului doar în luna februarie 2009 când, comisia de cultură lărgită a Consiliului Local Sighet a ţinut o şedinţă extraordinară în care s-a decis verificarea legalităţii cererii. Cetăţenii municipiului au reacţionat, au adunat semnături pe o petiţie, presa a publicat pagini întregi pro şi contra legalităţii pretenţiei Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului (care de fapt renunţase la proprietate la 31 mai 1945, când şi-a stabilit sediul la Baia Mare) şi, iniţial, Consiliul Local Sighet a hotărât să atace în contencios decizia ANRP ca ulterior, la doar o zi înainte de expirarea termenului de contestaţie să renunţe la orice demers şi, implicit, la dorinţa cetăţenilor oraşului, dorinţă care s-a regăsit în schimb în cele trei plângeri prealabile înaintate ANRP de şapte personalităţi culturale şi politice, plângeri respinse – cum altfel – de Comisia Specială de Retrocedare.

După şapte luni de tensiuni Palatul Cultural a devenit Palat Episcopal

Data de 7 septembrie 2009 încheie încă un capitol din istoria Palatului Culturii: în prezenţa comisiei Consiliului Local şi cea a Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, a fost semnat protocolul de predare-preluare "a  imobilului situat în municipiul Sighetu-Marmaţiei, str. Iuliu Maniu, nr. 31, înscris în CF 1868, nr. top 1263/1, 1263/2", un protocol minimal, în care primitorul are obligaţia să închirieze imobilul actualilor utilizatori pentru o perioadă de cinci ani, să păstreze destinaţia clădirii pe perioada închirierii şi să execute lucrările de reparaţii care cad în sarcina proprietarului. Chiriaşii – adică Biblioteca Municipală "Laurenţiu Ulici", Casa de Cultură şi Şcoala de Artă "Gheorghe Chivu" – au obligaţia de a suporta cheltuielile de funcţionare şi să execute lucrările de reparaţii care cad în sarcina chiriaşului. Un singur articol trece dincolo de caracterul de formular al actului, şi anume, articolul în care se specifică: "Spaţiile excedentare folosirii normale chiriaşilor vor fi utilizate de proprietar pentru propriile necesităţi, iar sala de festivităţi aflată în incinta imobilului va fi utilizată în comun de către proprietar şi chiriaşi". Ştampilat, aprobat şi semnat de membrii comisiilor cu pricina, precum şi de primar prof. Eugenia Godja şi P.S. Justin Sigheteanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului. 

La 100 de ani de la inaugurare, instituţiile de cultură sunt nevoite să părăsească Palatul Culturii, acesta devenind Palat Episcopal al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului.

Ioan j Popescu