Imposibila memorie comună a Primului Război Mondial

Absenţa unei comemorări europene comune a centenarului Primului Război Mondial scoate în evidenţă imposibilitatea unei memorii comune pentru acest conflict, comentează France Presse, care oferă explicaţii ale istoricilor John Horne de la Trinity College of Dublin, Annette Becker de la Universitatea Paris-Ouest Nanterre şi Gerd Krumeich de la Universitatea din Dusseldorf.

Potrivit lui John Horne, cadrul naţional a avut întotdeauna cel mai greu cuvânt de spus în ceea ce priveşte memoria Marelui Război. Respectiva memorie a fost mai puternică şi mai continuă la naţiunile victorioase de pe frontul de vest, mai ales în Franţa şi în Marea Britanie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru fostele dominioane britanice: Australia, Noua Zeelandă şi Canada, care şi-au construit naţiunile la Gallipoli şi Ypres, pe Somme şi în Palestina.

Cazul german este unul opus: Germania de dinaintea anului 1939 era obsedată de un conflict care a costat-o peste două milioane de morţi şi o înfrângere umilitoare. Însă, memoria colectivă germană a fost absorbită ulterior de catastrofa mult mai mare a celui de-Al Doilea Război Mondial.

În opinia lui John Horne, există numeroase deosebiri care descriu diferitele memorii naţionale, fie că este vorba despre o Ungarie bântuită încă de înfrângerea din 1918, care a stat la baza frontierelor sale astăzi micşorate, sau de o Uniune Sovietică ce refuza orice memorie pentru un „război imperialist”, al cărui singură importanţă ar fi fost cea de a fi ocazionat revoluţia bolşevică.

Polonia este un alt caz, precizează istoricul din Dublin: în 1914, ea a fost divizată între Germania, Austria şi Rusia, iar polonezii s-au confruntat în cadrul unor armate opuse. Polonia independentă pleacă direct din Marele Război, însă noul stat se va afirma prin propriile sale războaie victorioase, pentru a-şi stabili frontierele, contra Lituaniei şi Ucrainei, în 1919, apoi contra Rusiei, în 1920. De altfel, „Soldatul necunoscut” din Varşovia nu vine din Primul Război Mondial, unde au murit 400.000 de polonezi, ci din bătălia din Lvov, în timpul conflictului cu Ucraina. Marele Război, conflict „pre-naţional” pentru Polonia, rămâne unul uitat în această ţară, subliniază Horne.

După cum constată Annette Becker, „europenii au în comun doliul: doliul morţilor, al vieţilor distruse şi doliul iluziilor” însă, după aceasta, memoria s-a construit diferit în funcţie de ţară. Nu există deloc o memorie comună între diferitele ţări beligerante, iar uneori nici măcar în cadrul aceleiaşi ţări. În Franţa, memoria regiunilor ocupate în timpul Primului Război Mondial este încă vie la un secol după, la fel ca cea privind durata ocupaţiei germane şi lipsa de înţelegere la care au fost supuse din partea restului ţării, în timp, şi după război. Fără a vorbi de regiunile Alsacia şi Moselle, care erau germane în timpul războiului.

Lucrurile stau diferit pentru turci: aceştia sunt mereu trimişi către Primul Război Mondial din cauza armenilor, în timp ce ei ar dori să-şi amintească mai ales de victoria de la Gallipoli asupra Aliaţilor, în 1915, eveniment fondator pentru identitatea naţională a Turciei moderne, înfiinţată câţiva ani mai târziu de Mustafa Kemal Ataturk. Turcii sunt prinşi între cele două evenimente, precizează Annette Becker.

Potrivit lui Gerd Krumeich de la Universitatea din Dusseldorf, „memoria rămâne extrem de vie în Marea Britanie, în Australia, în Noua Zeelandă şi în Canada, uitată în Austria, refulată în Rusia, în curs de revenire în Polonia, Grecia, Bulgaria şi România”.

Primul Război Mondial – Marele Război – pierdut în umilire şi în fracturi politice, nu a permis niciodată o memorie comună a morţilor. Apoi a venit Al Doilea Război Mondial, a cărui memorie a sufocat complet memoria primului, conchide Krumeich.