Fragmente din volumul „Cartea sinagogilor” de Ioan J Popescu (Editura Valea Verde, 2014, Sighet), ediţie bilingvă română, engleză.

Sinagogi şi case de cult

Pentru cititorul neevreu, trebuie specificat că nu se poate trage linie de egalitate între "biserica" creştină şi "sinagoga" evreiască, funcţia celei din urmă fiind mai aproape de termenul "casă de adunare" sau "casă comunitară" (în ebraică se numeşte chiar aşa: "Beit Kneset") aşa cum se traduce însăşi cuvântul "sinagogă", cuvânt provenit din grecescul "sunagoge", înseamnă "loc de adunare", fiind traducerea ad-literam al cuvântului  ebraic. Merită de menţionat că în idiş, se foloseşte cuvântul "şul" (shul), ceea ce desemnează mai degrabă "şcoală" (provenit din germanul "Schule").

Cu toate că la sfârşitul anilor 1700, Sighetu Marmaţiei avea deja o comunitate evreiască numeroasă condusă de rabinul Zvi bar Moshe Abraham al cărui mormânt se poate vedea şi astăzi pe strada V. Alecsandri, viaţa religioasă şi cea educativă se desfăşura doar în case particulare sau mici "shilichel" şi "shitebl" (case de rugăciuni) construite din lemn, singurele permise de conducerea comitatului. Comunitatea evreiască formulează nenumărate cereri pentru a li se permite construirea unei sinagogi dar, prima sinagogă va fi construită abia în anul 1780. Ulterior, după ce în anul 1840, Dieta Ungară de la Bratislava adoptă o lege confirmată de împărat prin care evreilor li se acordă dreptul de locuire în toate localităţile (cu excepţia celor miniere), li se permite înfiinţarea de fabrici şi învăţarea de meserii, de practicarea comerţului, angajarea calfelor din confesiunea proprie şi deţinerea de proprietăţi, numărul populaţiei evreieşti din Sighet creşte semnificativ ceea ce va duce la deschiderea unui număr mare de case de rugăciuni, ajungând ca, practic fiecare stradă pe care locuiau evrei să aibe, dacă nu un Beit-Midrash (casă de studiu), măcar un "schilichel" (sinagogă mică) sau un "kloiz" sau „klaus” (Beit-Midrash mai mic, format dintr-una sau, arareori, două camere, cu toate că, uneori, termenul de „klaus”  este folosit şi în locul celui de „sinagogă”).

Sinagoga Mare Ortodoxă

Sinagoga Mare Ortodoxă (ebr. Bet Ha Knesset HaGadol), aşezată pe strada Asztalos Sándor (azi strada Gheorghe Şincai), vis-a-vis de strada Korona (azi strada Andrei Mureşianu), a rămas până în anul 1944 cea mai importantă şi impozantă sinagogă din oraş. Ea datează din anul 1780, fiind construită prin permisiunea Curţii de la Viena sub conducerea rabinului rabinul Irob Moiş (?- 1789) din Vişeu, cu toate că cererea pentru ridicarea ei fusese înaintată împăratului Iosif al II-lea la 12 iulie 1773 când acesta a vizitat oraşul.

Iniţial, Sinagoga Mare (numită de localnici Sinagoga Ortodoxă sau Sinagoga Teitelbaum) a fost construită din lemn apoi, în anul 1836, prin îngrijirea rabinului Eleazar Nissan Teitelbaum (rabin între anii 1834-1840) a fost reconstruită din piatră de râu, în stil clasic, cu timpanul pictat, ceea ce o deosebea de stilul sinagogilor din acea vreme. Ea a fost sediul rabinatului ultra-ortodox al rabininilor Teitelbaum şi centrul celor mai importante evenimente din sântul comunităţii. Tot aici, în clădirile şi Bet-Midrash-ul aferent sinagogii, au funcţionat birourile comunităţii, curtea de juri, baia rituală şi alte instituţii. Tot în această sinagogă au fost înghesuiţi evreii din ghetou, înainte de a fi încărcaţi în trenurile care-i duceau la Auschwitz. După deportări, armata de ocupaţie a folosit-o ca depozit de alimente ca apoi, în retragere, să-i dea foc, ea arzând până la temelii împreună cu locuinţa rabinului şef, cu hederul şi tipografia din apropiere: a rămas doar baia rituală folosită ulterior ca baie comunală. În prezent, pe locul Sinagogii Mari stă monumentul Holocaustului şi ceea ce a mai rămas din baia rituală, o clădire aflată într-o stare avansată de degradare. Cei mai importanţi administratori (gabbai) ai sinagogii au fost: Izidor Weiss, Moshe Izrael Klein, Efraim Jakobovits, rabinul Moshe Perl, dr. Krausz, Katz József, Nila Adler, Akiva Cohen, Mendel Herer, Fishel Rosenberg, Bobi Schwartz şi Mendi Schwartz.

De Sinagoga Mare se leagă câteva evenimente care au marcat viaţa comunităţii din Sighet. Unul dintre acestea a fost aşa numitul „sihoter machloikes" (idiş: „războiul sighetean”) care a dus la ruperea comunităţii ortodoxe în două: una de rit tradiţional, ultraortodoxă, condusă de rabinii Teitelbaum, şi o alta, mai liberală, condusă iniţial de rabinii Kahan şi mai apoi de rabinul dr. Samuel Danzig, numită de „ortodoxă de rit sefard” sau mai simplu, „sefardă”. Între anii  1868-1870, când în urma Congresului General de la Budapesta comunitatea evreilor din Ungaria s-a împărţit în trei grupări – "ortodoxă", "neologă" şi "status quo ante" – rabinul Iekutiel Iehuda Teitelbaum s-a străduit să menţină comunitatea sigheteană în ce-a de-a treia categorie, respectiv "status quo ante", neacceptând afilierea la Uniunea Ortodoxă reprezentată de Biroul Ortodox Central, cu toată opoziţia rabinilor Kahan care întocmiseră un statut în care, unul dintre articole se referea la condiţiile în care comunitatea ar fi de acord să accepte autoritatea Uniunii Ortodoxe. Însă, datorită personalităţii şi respectului pentru rabinul Iekutiel Iehuda Teitelbaum, dar şi datorită superstiţiozităţii tipice evreilor hasidici (acronimul numelui Chanania Iom Tov Lipa: "Chail" înseamnă în ebraică "războinic"), statutul testamentar al bătrânului rabin a fost semnat de majoritatea evreilor din comunitate: în baza regulamentelor lăsate prin testament, comunitatea evreilor din Sighet s-a declarat "comunitate ortodoxă autonomă", situaţie acceptată de Ministerul Cultelor de la Budapesta. Aflând de acest demers, familia Kahan publică zeci de reclamaţii care declanşează un adevărat război între adepţii celor două familii – rămas în istorie sub numele de "sihoter machloike" – război care a avut ecou printre evreii din întreaga Europă şi care a dus la împărţirea comunităţii ortodoxe sighetene în două grupări: una numită "autonomă", cu un statut „status quo ante”, condusă de adepţii rabinilor Teitelbaum şi una  "independentă sefardă", sub conducerea rabinilor Kahan. Denumirea de "sefardă" s-a datorat faptului că nici legile statului şi nici cele evreieşti nu permiteau existenţa a două comunităţi ortodoxe în aceeaşi localitate şi, cu toate că avea unele tendinţe  liberale, gruparea comdusă de familia Kahan era totuşi în esenţă ortodoxă.  După oarecari tergiversări, statutul şi denumirea sunt acceptate de Ministerul Cultelor şi ca urmare, Sighetul cunoaşte două comunităţi la care istoria se va referi ca "ortodoxă" şi "sefardă". Dacă la nivelul evreilor de rând, despărţirea în "comunitatea ortodoxă autonomă" (Kahal Orthodox) şi "comunitatea independentă sefardă" (Adat Sephardim) însemna în primul rând apartenenţa – şi deci protecţia – familiei Kahan sau a familiei Teitelbaum, pentru rabini însă, existenţa a două comunităţi ortodoxe reprezenta o problemă halahică. Pentru a clarifica situaţia, rabinul Jechezkele din Sinev propune organizarea unei "Din-Torah" (comisie teologică), propunere acceptată de ambele părţi. După patru luni de discuţii în care nu s-a ajuns la nici un rezultat, rabinii au părăsit şedinţa şi au plecat pe la casele lor. Până la urmă, rabinul Burechl Rudniker şi-a prezentat decizia în scris: comunitatea auto-denumită "sefardă" nu avea dreptul de a părăsi comunitatea ortodoxă. Decizia a nemulţumit comunitatea sefardă: rabinul Hurwitz a întocmit o decizie halahică de 100 pagini (publicată ulterior sub titlul "Ohev Mishpat" (Editura Felix Bednarski, Lvov, 1887) şi cu ea ca argument, sefarzii au pornit în campanie prin comunităţile întregii Europe, încercând să convingă rabinii să o semneze. Foarte mulţi rabini au simpatizat cu sefarzii punând în pericol autoritatea Biroului Ortodox Central: astfel "sihoter machloike" a devenit un adevărat „Mikhemet Mitzvah” (Război Sfânt). Până la urmă, rabinul Chanania Iom Tov Lipa Teitelbaum l-a convins pe rabinul Iechezkele Sinover să publice o responsă prin care declara ne-kasher carnea tăiată de shohatim fără aprobarea rabinului Teitelbaum. Responsa a fost urmată de una similară semnată de rabinul de Belz. Cele două scrisori au fost tipărite şi împrăştiate prin Sighet şi localităţile Maramureşului. La ştirea necurăţeniei cărnii, rabinii Kahan şi-au aruncat oalele, gest care, după oarecare opoziţie din partea comunităţii, a pus capăt războiului Kahan-Teitelbaum.

Un alt eveniment care a marcat comunitatea evreiască din Sighet a fost legată de folosirea Sinagogii Mari: până la "sihoter machloike", gabbai al Sinagogii Mari era un membru al comunităţii conduse de rabinii Teitelbaum. Pentru  protejarea intereselor proprii, comunitatea sefardă a desemnat un gabbai propriu, dar măsura nu a calmat spiritele: în timpul shabat-ului şi a sărbătorilor la care participau ambele comunităţi, se iscau adevărate scandaluri pentru orice. Unui asemenea scandal s-a datorat faptul că sefarzii au părăsit pentru totdeauna Sinagoga Mare. În urma unei altercaţii verbale dintre cei doi gabbaim (rabinul ortodox Lajzer Lax şi cel sefard, Avrum Leib Junger) s-a ajuns la o bătaie care a lăsat în urma ei o mulţime de victime şi de-o parte şi de alta, iar mobilierul sinagogii a fost distrus în totalitate: doar intervenţia în forţă a autorităţilor au calmat lucrurile. În urma cercetărilor, membri comunităţii sefarde au fost găsiţi vinovaţi şi au fost obligaţi să părăsească Sinagoga Mare. Pentru o perioadă, aceştia au folosit bet-midrashul familiei Kahana, ca apoi, între anii 1885-86 să-şi construiască  o sinagogă folosită până în 1902 când, vizavi de prima, este construită o sinagoga impozantă, cea care a supravieţuit timpului până în zilele noastre: cea veche este modificată şi  i se dau alte întrebuinţări.

Tot Sinagoga Mare a fost martorul rupturii intervenită în sânul familiei Teitelbaum. După moartea rabinului Chanania Iom Tov Lipa Teitelbaum, era de la sine înţeles ca în funcţie să fie urmat de primul născut, rabinul Chaim Zvi Teitelbaum (foto), dar soţia rabinului îl dorea ca rabin şef pe ce de-al doilea născut, Joel (Jailish) Teitelbaum, fapt care a provocat tensiuni în familie şi comunitate. Cunoscând tenacitatea soţiei şi, pentru a-şi asigura urmaşul la şefia comunităţii, rabinul Chanania Iom Tov Lipa Teitelbaum a strâns semnături în favoarea primului născut care este ales rabin şef de majoritatea comunităţii. După moartea tatălui, rabinului Joel Teitelbaum, împreună cu mama sa pleacă la Satu Mare unde, după o scurtă perioadă cât va ocupa funcţia de rabin şef al Careiului, va întemeia o curte şi o dinastie hasidică celebră care funcţionează şi astăzi în Statele Unite ale Americii.

De şefia rabinului Chaim Zvi Teitelbaum este legat aşa-numitul "pischkegeld machloike" – „războiul banilor de puşculiţă”. Printre evreii hasidici exista tradiţia ca în sinagogă, bet-midrash şi chiar în fiecare casă, să existe o puşculiţă (numită şi „Reb Meir Baal HaNes Biks”, adică „puşculiţa rabinului Meir, făcătorul de minuni”) în care se puneau bani pentru Palestina. Din când în când, puşculiţa era golită, banii fiind colectaţi de rabinii de Wiznitz (Vişniţa, Ucraina) şi trimişi în Palestina de unde, după un timp sosea o chitanţă ce era considerată de mare preţ. Chiar şi după sosirea la Sighet a rabinilor Teiltelbaum, fondul "baal hanes" a rămas sub administrarea rabinilor de Wiznitz dar, după ce rabinul  Chaim Zvi Teitelbaum devine rabin-şef, acesta se revoltă împotriva acestui fapt: „… pe banii sighetenilor, wiznitzerii emigrază în Palestina!” Instigaţi de rabin, evreii sigheteni au început să discute organizarea unei colecte autonome ce a atras furia rabinilor de Wiznitz, între cele două dinastii izbucnind ceea ce istoria o aminteşte în idiş drept "pischkegeld machloike" sau „kolel machloike”. Evreii din Palestina şi-au dat seama că războiul e în defavoarea lor, aşa că au scos din arhive un blestem vechi de câteva sute de ani ("Să fie blestemat oricine provoacă disensiuni în jurul comunităţii din Palestina, compromite unitatea sau provoacă război") şi au prezentat situaţia în faţa tribunalului rabinic: organizat la Hust, tribunalul a hotărât împărţirea localităţilor maramureşene între cele două curţi rabinice, decizia punând punct ultimului "machloike" din centrul Europei.

Înainte de marele incendiu din 1944 care a distrus sinagoga, de-a lungul anilor, clădirea a căzut de câteva ori pradă flăcărilor, unele incendii soldându-se şi cu victime umane. Astfel, la 5 octombrie 1908, de sărbătoarea Yom Kippur, în sinagogă erau prezenţi aproximativ trei mii de persoane. În timp ce cantorul intona Kol Nidrei, o voce de femeie a strigat „Foc!”. S-a iscat o panică de nedescris: cei prezenţi s-au năpustit spre uşa principală călcându-se unii pe alţii; alţii au încercat să iasă pe ferestre. Evenimentul a avut un asemenea răsunet în presa vremii încât a fost preluat şi de ziarele din USA şi chiar Noua Zeelandă. În august 1930, sinagoga a fost incendiată de persoane rămase necunoscute. Incendiul a fost observat de un comerciant, Rafel Kreidel care, împreună cu Gross Ignácz şi Perl Ferdinand au intrat în sinagogă pe care au găsit-o devastată, cu mobilierul răsturnat şi îmbibat în benzină. Podeaua şi sulurile de Torah erau în flăcări. Cei trei s-au luptat cu flcările până ce au sosit pompierii care au stins focul.

Cel mai trist eveniment din istoria Sinagogii Mari, eveniment care i-a adus distrugerea şi dispariţia ei, a fost Holocaustul. La 15 mai 1944, aproximativ trei mii de persoane, bărbaţi, femei şi copii, au fost înghesuiţi în sinagogă.

După ce evreii au fost duşi pe drumul fără de întoarcere al lagărelor de exterminare, Sinagoga Mare a fost folosită depozit de alimente ca în noaptea de 16 spre 17 octombrie să fie incendiată de trupele hortyste şi germane în retragere. Clădirea sinagogii, plină ochi de fasole şi alte produse alimentare, a ars mocnind săptămâni în şir, alături de casa rabinului, tipografia şi hederul aflat în apropiere. Azi, din somptuoasa construcţie se mai păstrează doar gardul construit din cărămidă şi piatră de râu cu grilaje din fier forjat, construit la începutul anilor 1900. (foto: sinagoga după incendiul din 1944)

Viznitzer Kloiz

Printre cele mai cunoscute şi frecventate au fost cele două Viznitzer Kloiz: una veche, printre membri căreia s-au numărat Berl Ashkenazi, rabinul Iissahar Feldman, Shamuel Kahan, Avigdor Jozef Perl, Haim Raszler, Hirsh şi Velvel Simonovits, Haim şi  Betzalel Stern, precum şi rabinul Fishel Stern şi Viznitzer Kloiz numită "cea nouă", frecventată printre alţii de Matitiahu Appel, Iaacov Leib Appel, Avraham Eliezer Farkaş, Itzik Fuchs, Mose Fuchs, Smuel Fuchs, Mendel Herskovits, Mordehai Kahana, Haim Menachem Notovits, Alter Rosenberg, Iechiel Rosenberg, Mose Joszef Scharff, Iehuda Scharff, Eliezer Şochat, Avraham Wieder şi alţii.

Sinagoga sefardă veche

Siangoga rabinului Kálmán Kahan sau Sinagoga Sefardă Veche, cum era cunoscută în localitate, a fost construită în anii 1885-1886 după ce, comunităţii de rit sefard i s-a interzis accesul în Sinagoga Mare Orotodoxă (vezi evenimentele descrise în capitolul „Sinagoga Mare Orotodoxă”).

Siangoga Sefardă Veche a fost construită în stil eclectic cu influenţe baroce, prin contribuţia financiară a familiei Kahan, pe strada evreiască mică (iniţial Nagyközutca sau Kis Zsidóutca, azi strada Basarabiei) pentru a servi drept casă de rugăciune şi yeshiva pentru elevii rabinului Zalman Leib Gross (rabinul de Berbeşti). Tot aici a oficiat şi rabinul Iehuda Meirovits. Cei mai cunoscuţi gabbaim ai sinagogii au fost: David Gdalya Einhorn, Chaim Frager, Leib Gelberman, Moshe HaLevi, Israel Jaacov Halpert, Jaakov Hecht, Moshe Jakobovits, Moshe Chaim Jakobovits, iar dintre membri, amintim pe Baruch Kahan, Michal Kahan, Moshe Hersch Kahan, Berl Landau, Leib Hirsh Lax, Kopel Matyas, Hirsch Rosenberg, Joel Szmuk, Leib Teszler, rabinul Jeshaia Weiss, Elimelech Wieder.

Sinagoga a fost folosită până prin anul 1902 când, odată cu terminarea construcţiei marii sinagogi sefarde (cea care există şi azi) a fost recompartimentată pentru a i se da altă ultilitate: în ea au fost organizate birouri, un depozit, heder, iar în pivniţă un abator kaşer cu mari recipiente de piatră. După război, în această clădire au fost adunate cărţile evreieşti din Sighet şi din satele din jur. Interioarele pictate cu drapaje violete şi decoraţii aurii au fost vizibile până la începutul anilor 1970 când clădirea a fost dărâmată, pe locul ei fiind construite blocuri de locuinţe.

Sinagoga Talmud Torah 

Cea mai populară sinagogă şi bet-midrash a fost cea construită în 1910 şi întreţinută de organizaţia Talmud Torah pe strada Timár (azi strada 1 Dec 1918, în zona OMV), fiind singura sinagogă în stil oriental, cu interiorul pictat după moda vremii cu vădite influenţe "jugendstil". Pe lângă sinagogă şi Bet-Midrash, organizaţia conducea două hedere, una pe strada Vig (în zona cartierului Unirii), cealaltă pe Asztalos Sándor (azi strada Gheorghe Şincai). Popularitatea Bet-Midrash-ului se datora în primul rând aşezării dar şi dimensiunii şi amenajărilor interioare care permiteau primirea de oaspeţi veniţi din alte localităţi. Nu poate fi neglijat nici faptul că Josua Hers Glück deţinea cel mai mare cântar din localitate, acesta fiind aşezat în curtea Bet-Midrash-ului. Aici poposeau comercianţii ambulanţi, studenţi, rabini sosiţi din alte localităţi şi chiar alte ţări, dar şi cerşetori, pentru a se încălzi sau doar odihni şi, lângă o cupă de vin, să împărtăşească ştirile şi să le afle pe cele locale. Oricine se putea cufunda în mikveh-ul de la subsol încălzit cu pietre de moară în care se putea intra prin casa aflată în imediata vecinătate, se putea alătura pentru rugăciune  minianului de dimineaţă, sau mai exact, minianelor, pentru că, în funcţie de sosirea străinilor, rugăciunile se ţineau în mai multe rânduri, una după alta, ultima fiind la ora 10:00, după care Jaakov Grünvald – şi ulterior fiul acestuia, Avigdor – ţineau cursuri de Talmud Torah. Cantorul sinagogii a fost Pinhas Weiss iar cititorul de Torah era tipograful Moshe Rosenthal. Printre membri proeminenţi ai sinagogii s-au numărat Chaim Kaufmann – fondator al Fundaţiei „Talmud Torah” – Nathan Halpert – care a dăruit sinagogii Aaron HaKodesh, Shlomo Heller, Mendel Kratz, Jaakov Rosenthal şi Iudel Weiss. Printre oaspeţii de vază s-a numărat şi rabinul Iehuda Fishman (Maimon), ulterior ministru al cultelor din Israel.

Sinagoga Mahazikei Torah

Prima sinagogă pe care o întâlnea cel care sosea la Sighet dinspre Berbeşti şi Vadu Izei a fost sinagoga Mahazikei Torah (ebr. „Sprijinitorii Torei”), aşezată la intersecţia străzilor Timár, Vig şi Rákoczi (azi străzile 1 Decembrie 1918, Popa Lupu şi Bogdan Vodă, în zona blocului numit azi de localnici "Big"). Construit în jurul anului 1900 de rabinul Leib Joszovits – pentru o vreme roshokol – şi de Avigdor Leib Moldovan, avându-i gabbai pe Hersh Tabak, pe Moshe Rothner – cititor de Torah, Elias Tobias – cantor şi Neumann Mihály – samash. Chiar dacă termenul nu este tocmai potrivit, Mahaziekei Torah s-ar putea numi "sinagoga mahalalei". Printre membri ei se numărau: Alter Tabak, Jakab Roth poreclit "Ratha săracul" (de fapt unul dintre sponsorii oraşului, fapt de care s-a aflat abia după moartea acestuia) Koppel Mátyás – brutar şi sionist ardent, Itzak Winigrant, Abraham Indig, Abraham Schrek, Chaim Eizikovits, Sabbatai Basch, Hers Leib Davidovits – dulgher, Beris Lax – zugrav, Mose Leib – tinichigiu, croitori şi pantofari, dar şi oameni mai înstăriţi precum Eliezer Basch, Jaakov Brecht, Eliahu Cohen, Elias Gutman,  Moshe Indig, Leib Joszovits, Mordechai Leichter, Aizik Moldovan, Michal Neuman, Moshe Popovits, Moshe Rothner,  Moshe Salamon, Eliahu Stern, Fishel Stern, Hersh Tabak, Israel Weiss, Itzak Winigrant, şi chiar Iaakov Moshe Kahan şi Hers Nachumtern Kahan. Sinagoga era frecventată şi de evreii simpli ce locuiau în sărăcăcioasele case de lemn din "Felszeg" (azi strada Bogdan Vodă şi zona "Locul Târgului"). Cei care-şi mai amintesc, descriu pitorescul evreilor cu bărbi lungi şi caftane peticite, al evreicelor îmbrăcate cu rochii înflorate, dar şi prezenţa oarecum fioroasă şi violentă: umblau cu bâte noduroase, gata oricând să sară în apărarea sinagogii şi a evreilor din oraş. Faima lor ajunsese aşa de mare, încât uneori chiar şi poliţia locală le solicita ajutorul în cazul în care  prin târguri sau în celebrul Bandzsalgó (Bujurgău: azi cartierul Cuza Vodă, celebru în perioada interbelică pentru târgul, stabilimentele şi crâşmele sale)  Simpla prezenţă a evreilor din Felszeg calma situaţia. În timpul războiului a devenit depozit de obiecte casnice, sticlărie, obiecte de cult şi lăzi conţinând băuturi scumpe, devastată ulterior de locuitori. Memoria locală reţine momente hilare legate de devastarea sinagogii: în timp ce femeile se băteau pe vasele de bucătărie, porţelanuri, sfeşnice şi seturile de tacâmuri, bărbaţii devastau şi degustau băuturile depozitate la balcon, în „mechitza”. Până la urmă, practic nici o femeie nu s-a ales cu o garnitură completă iar bărbaţii, beţi turtă, au fost coborâţi de jandarmi. În anii '60, odată cu transformarea zonei în cartier de blocuri, sinagoga a fost dărâmată, mikveh-ul aferent funcţionând mult timp după aceea ca şi centru de colectare a sticlei.

Sinagoga Malbish Arumim

Organizaţia de ajutorare a săracilor, Malbish Arumim (ebr."Cei care-i îmbracă pe cei goi” sau „Să-i îmbrăcăm pe cei goi") – activă deja în anul 1904 – deţinea o sinagogă aşezată pe străduţa Teglás (azi strada Ion Creangă), dominând prin înălţime (avea un etaj supraînălţat, fronton, ferestre alungite terminate în arcade). De activitatea organizaţiei şi a sinagogii "Malbish Arumim" se leagă numele lui Slomo Basch, Lazar şi Jehiel Berger, Hers Berkovits, Slomo Fischer, Mendel Fischman, Akiva Friedman, Avraham Friedman, David Friedman, Mose Friedman, Haim Hillman, Eliezer Hillman, Mose Izrael, Lipa Kahana, Hers Mose Kahana, Haim Liberman, Anshil Mendelovits, Gershon Perl, Zvi Hirsh Rsenberg, Slomo Salamon, Azriel Schreter, Leib Schreter, Leibish Stein, Slomo Weiss şi mulţi alţii implicaţi în activităţi caritabile. În anul 1944, armata germană a transformat-o în depozit, fiind incendiată ulterior: pereţii ei afumaţi au rămas în picioare până în anul 1961.

De sinagoga Malbish Arumim se leagă şi un eveniment ulterior, devenit între timp legendă. După dărâmarea ei, pe terenul rămas a fost construită o casă particulară. La un moment dat, datorită neglijenţei proprietarilor, casa a sărit în aer cauzând mai multe victime: lumea zicea că deflagraţia s-ar fi datorat distrugerii sinagogii, construcţie considerată sfântă şi de creştini. "Dacă ştiam că înainte pe acest loc a stat o biserică evreiască, nu ne construiam casa pe ea" spun şi azi proprietarii.

Etz Chaim

Bet-Midrash-ul Etz Chaim (ebr. „Copacul vieţii”), a fost construită de congregaţia cu acelaşi nume pe strada Rákoczi (azi strada Bogdan Vodă), alcătuită dintr-o clădire cu destinaţie de casă de rugăciune. Etz Chaim a fost celebră pentru curtea sa: aici parcau căruţele evreilor şi neevreilor, iar acareturile transformate în zeci de cămăruţe, ofereau un pat comercianţilor veniţi din alte sate dar şi călătorilor ocazionali. Pentru oricine intra în curtea Bet-Midrash-ului „Etz Chaim”, samash-ul rabin Moshe Lieberman oferea o ceaşcă de ceai, iar pe mese erau aşezate zeci de tefillin şi talliot pentru cei care, în trecere fiind, să se poată ruga după regulile religiei mozaice. Printre membri obişnuiţi ai Bet-Midrash-ului „Etz Chaim” se numărau: Mose Izrael, Mose Hers Kahan, Jaakov Kish, Haim Liberman, Mordehai Perlstein, Eliezer Simcha Reich, Haim Eliezer Reichard,  Zalman Leib Schönbrun şi alţii.

Kosover Kloiz

Cu toate că, odată cu ocuparea funcţiei de rabin şef de către rabinul Eleazar Nissan Teitelbaum influenţa de până atunci a rabinatului Wiznitz-Kosov a scăzut (hasidul sighetean fiind preluat de dinastia Teitelbaum, ca apoi de la începutul secolului XX, comunitatea să se împartă între ortodocşii conduşi de rabinii Teitelbaum şi cei de rit sefard conduşi de rabinul dr. Samuel Benjamin Danzig Bar Mordehai) la Sighet avea suficienţi adepţi, mai ales printre evreii proveniţi din satele Maramureşului, ca să întreţină – chiar dacă nu sinagogi – măcar kloiz-uri.

Peste drum de Bet-Midrash-ul Talmud Torah, pe strada Timár (azi strada 1 Decembrie 1918), în curtea rabinului Zaler Ben Tzion, se afla un kloiz  condus de Mendel Rosenthal, numit de localnici Kosover Kloiz, cu aproximativ 150 de membri printre care Pinhas Adler, vânzătorul de vinuri Haim Koppelman, Asher Brenner, fraţii Jerahmiel, Moshe Rosenthal şi larga familie Stern. Când în anii 30, gruparea Mizrachi a început să se ocupe de agricultură, membrii ei îşi vindeau produsele în piaţa de legume din vecinătate.

*****

De un pitoresc aparte a fost Bet-Midrash-ul administrat de rabinul de Crăciuneşti, admor-ul Eliezer Zeev "Wolf" Rosenbaum (foto), care din anul 1919 a locuit la Sighet. Urmaşul unei familii de rabini erudiţi din Nadvorna: bunicul rabinului Eliezer Wolf, rabinul Mordehai Leifer Rosenbaum a fost rabin şef în Navorna, iar sub conducerea tatălui, rabinul Meir Rosenbaum – unul dintre aşa numiţii "rabini miraculoşi", Crăciuneşti a devenit un important centru hasidic. După moartea rabinului Meir Rosenbaum comunitatea din Crăciuneştii a fost condusă de fiul acestuia, rabinul Eliezer Zeev "Wolf" Rosenbaum. După primul Război Mondial, când localitatea şi-a pierdut importanţa economică, rabinul s-a mutat la Sighet unde a devenit curând cunoscut ca practicând medicina. Fiind sărac, Bet-Midrash-ul administrat de el avea camere sărăcăcioase unde adeseori se dormea pe podele acoperite cu paie. Cei care-l frecventau erau în principal sătenii din localităţile din jur şi evreii simpli din Sighet. Era recunoscut ca un bun violonist, iar scrierile lui au avut oarecare răsunet în epocă. Lucrările rabinului Eliezer Wolf "Zeev", alături de cele ale tatălui, rabinul Meir Rosenbaum, au fost publicate recent în Israel de continuatorul dinastiei hasidice de Crăciuneşti, rabinul Dovid Mose Rosenbaum din localitatea Rehovot, Israel.

*****

Pe lângă cel din Crăciuneşti, un alt important centru hasidic din apropierea Sighetului a fost cel de la Săpânţa (idiş. Spinka sau Sapinka), organizat de celebrul şi carismaticul rabin Jozsef Majer Weisz (foto).  Cum relaţiile – mai ales cele economice – dintre cele două localităţi erau strânse, rabinii din Săpânţa au întreţinut la Sighet un kloiz şi un Bet-Midrash condus de rabinul Haim Leib Kahan, avându-i printre membri pe Iehuda Kahan (fiul lui Haim Leib Kahan), David Kratz, Sándor Kratz, Aharon Perl, Jentza Rosental, Motel Schreter,  Zalman Leib Shtoih, Alter Zoltan şi alţii. Asemenea celei din Săpânţa, în Sighetul interbelic existau Bet-Midrash-uri, schilichel şi kloiz-uri ale rabinilor din multe alte localităţi maramureşene, cele mai cunoscute fiind cele ale admor-ului de Borşa (condus de rabinul Pinhas Hager) şi al admorului de Slatina.

*****

Înfiinţată în anul 1883, Societatea de Ajutor Reciproc a Meşteşugarilor "Handwerker Unterstützungs Verein" a deţinut şi administrat un Bet-Midrash numit "Poalei Tzedek" ("Muncitorii Dreptăţii"), frecventat în principal de tinerii muncitori care, învăţând o meserie, nu puteau frecventa yeshivoturile. Printre rabinii Bet-Midrash-ului" Poalei Tzedek" s-a numărat Zindel Klein şi Herskovits Sándor.

*****

Remarcam la începutul capitolului faptul că, practic pe fiecare stradă unde locuiau evrei exista un Bet-Midrash, un kloiz sau schilichel. Memoria documentelor şi a celor care mai sunt în viaţă şi au trăit acele vremuri, mai reţine Bet-Midrash-ul lui Avigdor Pollak (condus de Jaacov Zvi Herskovits), a lui Kalman Kahan, a rabinilor József Lichtenstein, Mose Toib, József Drumer, Elijahu Stern, Israel Weiss, Jehezkel Schiff, Glabermann, precum şi Bet-Midrash-ul Tife'ret Israel şi Bet Israel.

Sinagoga Mare Sefardă

Sinagoga Mare Sefardă, numită şi Vijnitzer Kloiz, este aşezată în strada Basarabiei (fosta Nagyközutca) a fost construită între anii 1900-1902 de către familia Kahan, pentru că sinagoga familiei aflată de partea cealaltă a străzii s-a dovedit neîncăpătoare. Pentru funcţia de rabin, comunitatea sefardă publică un anunţ în urma căruia, la 20 noiembrie 1906, în oraş soseşte rabinul Samuel Danzig, cel care va fi singurul rabin al comunităţii sefarde.

Dr. Samuel Benjamin Danzig (1875-1944) (foto), fiul rabinului Mordechai Danzig din Vágvecse (Slovacia de azi). A studiat în yeshivele din Bratislava şi Frankfurt am Main unde şi-a definitivat şi studiile academice. Samuel Danzig s-a căsătorit cu fiica rabinului Benjamin Zeev Kraus din Debrecen. A fost un activist fervent al mişcării sioniste, timp de peste 30 de ani membru al consiliului local şi unul dintre liederii Joint-ului.

De-a lungul anilor, alături de rabinul dr. Samuel Danzig, în sinagogă au servit: dr. Samuel Eisenstetter, Izidor Izrael Kaszner – preşedintele comunităţii sefarde, Keszner Dezső, dr. Artur Klein, Horovitz József şi Shlomo Genut, avându-i shohetim şi cantor pe rabinii Alter şi Josef Horovics. Pentru o perioadă, samash-ul sinagogii a fost David Grünberg. Sinagoga sefardă a fost asociată oficial cu Organizaţia Comunităţilor Neologe din Transilvania. Obiceiurile şi cărţile de rugăciuni erau conform versiunii sefarde. Ulterior, în partea stângă a sinagogii a fost construit un "puliş" (cameră pentru rugăciunile din cursul săptămânii), ea servind şi ca heder sub conducerea borşanului Salamon Genut care, pentru o perioadă, a funcţionat ca şi gabbai. Această sinagogă este singura care a supravieţuit istoriei.