Măştile apar în perioada cea mai întunecată şi cea mai rece a anului, în jurul solstiţiului de iarnă, căci în acest moment entităţile psihice malefice se manifestă cu cea mai mare insistenţă. Latinii numeau solstiţiul de iarnă "Ianua Coeli" ("Poarta cerului", a "nemuririi" sau a "tăinuitorului"), în timp ce solstiţiul de vară reprezenta pentru ei "Ianua Inferni" ("Poarta infernului"). Aceste imagini se explică prin aceea că, din cele două momente extreme ale crugului aparent al soarelui, primul inaugurează faza ascendentă şi luminoasă a ciclului anual, iar cel de-al doilea faza descendentă şi întunecoasă. În mitologia romană, zeul Ianus – cel cu două feţe, una întoarsă către trecut şi cealaltă către viitor – avea menirea să deschidă şi să închidă porţile anului cu cele două chei – de aur şi de argint – care figurau printre principalele sale atribute. Iată de ce luna ianuarie, care inaugurează anul, îi era consacrată. În plus, rolul său de "ianitor" (portar) făcea din Ianus zeul iniţierii şi al breslelor de meşteşugari care îl celebrau la cele două solstiţii.
Creştinarea Europei a dus la identificarea celor doi sfinţi Ion cu cele două feţe ale lui Ianus, şi a sărbătorilor lor cu cele două solstiţii. "Ion de iarnă" (Botezătorul) apărea ca patronul numeroaselor bresle şi corăporaţii de meserii care sunt principalele responsabile de perpetuarea şi organizarea sărbătorilor de iarnă. Acest rit antic de trecere s-a menţinut până în zilele noastre. Dezordinea zgomotoasă care îl caracterizează, exprimă lupta între demoni şi zei – sau îngeri – între vechile genii ale anului care a trecut şi cele tinere ale anului ce va să vină, reprezentate de măştile "frumoase" şi "urâte" care întruchipează cele două faze ale ciclului anual şi, la alt nivel, simbolizează stadiile inferioare (întunecate) şi cele superioare (luminoase) ale fiinţării.
Diverse curente ale socio-antropologiei sunt de acord a vedea în sărbătorile de iarnă rămăşiţele unor vechi ritualuri de trecere, cu caracter exorxistic, a căror origine anterioară creştinismului, trebuie căutată în antichitatea indo-europeană. Scopul lor ar fi să alunge duhurile rele "demonii iernii" şi să atragă bunăvoinţa puterilor benefice. Pentru unii, aceste măşti şi sărbători aveau ca scop asigurarea fertilităţii, fecundităţii şi prosperităţii întregii comunităţi în anul ce avea să vină. Pentru alţii, era vorba de cultul strămoşilor şi al spiritelor morţilor. În sfârşit, petru o a treia categorie, măştile sunt legate de ceremoniile iniţiatice în relaţie cu arhaica "vânătoaree sălbatică".
În unele locuri există şi astăzi obiceiul incinerării măştii: distrugând imaginea, dispare şi entitatea pe care o exprimă. S-ar putea spune că o mască obiectivează răul, că ea apare ca o oglindă care răsfrânge defectele, inspirând un desgust salutar. Manifestând într-o modalitate parodică o anumită tendinţă inferioară psihicului, ea îi relevă urâţenia şi îi epuizează puterile latente. Prin urmare, nu are drept la existenţă decât un interval de timp limitat la perioada de libertate carnavalescă, răgaz în care "lumea este deschisă" (Mundus patet). Odată cu rolul său îndeplinit, masca este ascunsă sau distrusă pentru ca influenţa să-i fie neutralizată şi haosul să înceteze. Asta ar fi şi una dintre explicaţiile pentru numărul insignifiant de măşti anterioare secolului al XIX-lea, păstrate în muzeele europene.
Masca relevă atât cât ascunde. Unul din termenii latini pentru mască este "persona", care dincolo de ideea emiterii unui sunet (per sonare), mai aminteşte şi de faptul că, punându-şi p mască, un individ este temporar "personalizat", devine în mod real persoana întruchipată, cu atributele acestuia. În ochii tuturor, preluând o altă înfăţişare, el capătă rolul, caracterul, drepturile şi eventual, puterile acestuia. Nu numai înfăţişarea dar şi vocea şi limbajul îi sunt schimbate, iar comportamentul, dictat de această " a doua natură", nu se mai supune legilor obişnuite. Măştile fură şi pradă fără a fi pedepsite, caută, pedepsesc, spun oamenilor adevărul "verde în faţă" sau, dimpotrivă, binecuvântează şi aduc daruri. Judecata lor este fără putinţă de tăgadă, de aceea sunt în acelaşi timp dispreţuite, temute, respectate şi venerate.
Departe de a fi simple prilejuri de bucurie şi dezmăţ gratuit, sărbătorile de iarnă se înscriu într-o viziune lucidă şi coerentă a societăţii, într-o cronologie guvernată de înţelegerea profundă a naturii umane şi a subtilelor ei corespondenţe cu cea universală. În ciuda unor mustrări ocazionale, Biserica a tolerat în linii generale sau, mai degrabă, a recuperat aceste manifestări ale unei spiritualităţi păgâne, conştientă fiind de funcţia lor reglatoare.
Astăzi însă, jocul cu măşti a ieşit din făgaşele statornicite. Liberalizarea moravurilor tind să reducă această necesitate, ba chiar să o facă superfluă. Totuşi, nu pare să se fi bucurat niciodată de un interes atât de mare: numeroase obiceiuri locale şi regionale s-au consolidat în mod paradoxal, în unele cazuri s-au însufleţit, iar în altele, au fost recreate. Ambiguu prin definiţie, acest proces de "folclorizare" este în general impus de autorităţile locale sau de cei care vor să dezvolte turismul, mai preocupaţi să sporească atracţiile locului decât să menţină tradiţiile pentru valoarea lor culturală. Dar, în spatele unor motivaţii mercantile evidente, se ascunde o altă realitate, mai obscură: dotate cu această "existenţă secundă", produsele şi îmbunătăţirile specificului local au devenit pentru săteni factorii unei identităţi culturale noi. Această valorizare a unui trecut idealizat traduce în felul său propriu interogaţiile omului modern în faţa unui univers în care nu se recunoaşte: bucolismul a devenit o modalitate de a afirma solidaritatea cu comunitatea sa, precum şi adeziunea la particularităţile pe care le revendică.
Astfel, chiar dacă funcţia spcială şi psihologică a măştii s-a modificat în decursul vremii şi însăşi estetica sa a fost deseori banalizată pentru a răspunde unor cerinţe noi de ordin economic şi turistic, nu este mai puţin adevărat că persistenţa lor în epoca actuală este semnul puterii lor. Mai mult ca orice alt obiect, indiferent de întrebuinţarea sa, masca simbolizează mereu dualitatea naturii umane şi legătura dintre lumea vizibilă şi cea invizibilă.
(articol ilustrat cu lcrările autorului)
Ioan J Popescu
o binevenita lamurire